Le ştia, dar de unde le ştia?

Trecuse ceva timp de când în mod oficial "nu ne mai înţelegeam!" Bineînţeles că celălalt era mereu vinovat: el nu corespundea exigenţelor specifice unei familii, el era violent, el consuma alcool, el îi maltrata pe copii, nu mai era la timp acasă, nu mai aprecia, nu mai iubea! Celălalt, doar celălalt! Că la nivel personal fiecare se ştia perfect, îşi făcea bine partea, era la timp acasă, muncea, iubea. Doar că realitatea o contrazicea în mod total!

Am început să aruncăm vina, să nu ne mai ferim de copii în a ne acuza, în a ne arunca diferite vorbe şi chiar a ne refugia, aşa cum am spus, în alcool, în jocurile de cărţi cu prietenii, în întâlnirea cu altcineva, numai între noi doi, nu! O stare care ne-a dus către treptele tribunalului, ne-a determinat să căutăm numărul de telefon al unui avocat, să ne interesăm ce ar presupune un divorţ şi cu ce am rămâne fiecare.

Am rupt orice legătură de comunicare oficială, singura care se mai făcea era prin copii, aşa încât aceştia, fără voia lor, participau la un spectacol grotesc zi de zi, seară de seară. Aşa am decis să divorţăm, spunând că este mai bine pentru noi dacă facem acest pas. Aşa îi vom scuti şi pe copii de această stare tensionată în care ne regăseam.

Era perioada frumoasă a Adventului. Noi, în schimb, în loc să trăim acest frumos timp liturgic, căutam care mai de care o modalitate pentru a scăpa de celălalt. Doar că unul dintre copii era ministrant şi, la rugămintea lui, unul dintre noi trebuia să-l însoţească la biserică.

În această perioadă, fiind un timp forte al Bisericii, în general se fac predici cu teme speciale. Venise rândul sacramentelor!

Când părintele a vorbit despre sacramentul Căsătoriei, pentru că noi trăiam ceea ce trăiam, nici nu m-am dus undeva în faţă, ci am rămas în spate, spunându-mi că oricum e un subiect care nu mă mai interesează, fără să ştiu că de fapt copilul meu discutase totul cu preotul, aşa încât el cunoştea toată situaţia noastră.

Trebuie să mărturisesc un lucru, mai tot ceea ce spunea părintele mi se potrivea! Le ştia, dar de unde le ştia, că prea le ştia?! Şi mi se potriveau atât de mult şi atât de bine!

După una dintre Liturghii am decis să merg să vorbesc cu el. M-a primit binevoitor, m-a invitat în biroul parohial şi acolo, fără nicio grabă, i-am spus toată încercarea mea. La final, auzind despre divorţul pe care îl aveam în plan imediat după sărbători, a spus doar atât: "Bine, aparent veţi rezolva problema dv.; dar copiii? Copiii ce vor face? Aţi gândit un plan şi pentru ei?" Cum aveam doi, i-am spus că unul va rămâne cu mine şi unul va merge cu tatăl. "Dar vi se pare firesc să decideţi dv. cu cine să rămână unul şi cu cine celălalt? I-aţi întrebat vreodată şi pe ei cu privire la proiectul dv.?"

Între timp, fără să ştiu, copilul ministrant a ascultat la uşă toată convorbirea mea cu părintele. Spre final a fugit repede acasă şi a spus şi celuilalt despre planul nostru, al părinţilor. Când am ajuns acasă i-am găsit supăraţi pe amândoi.

"Şi cum e cu împărţitul nostru? Ne veţi tăia în două? Pentru că eu nu accept să stau cu tata, aşa cum nu accept să stau nici cu tine. Eu vă vreau pe amândoi!", a spus copilul ministrant, fiind completat şi de celălalt mai mic. "Eu nu vreau cu tata, a început să plângă, eu vreau cu amândoi. Prietenii noştri au amândoi părinţii, cum să fim doar noi fără părinţi?"

După ce a trecut Crăciunul şi după ce copiii s-au alarmat într-atât încât nici nu mai mâncau - ca să nu mai spun că n-am simţit nici sărbătorile -, am decis să revedem decizia noastră.

Iar azi, la distanţă de ani de acea tentativă, cu ajutorul lor, recunosc că am salvat căsătoria noastră. (Mihaela)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba