Nepotul reginei

(continuare din numărul trecut)

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

Prinţul deschise ochii cu greutate şi se trezi în faţa reginei. Aceasta revărsă asupra tânărului mai întâi un torent de linguşiri şi de făgăduieli. Îi descrise încă o dată, în culorile cele mai vii, ce viitor strălucit îi pregătise, iar pe de altă parte îi arătă soarta tristă care-l aşteaptă dacă nu-şi va repara greşeala în care-l vârâseră farmecele învăţătorilor străini. Potopul acesta nu făcu nicio impresie asupra prinţului; la toate propunerile ei amăgitoare, el răspunse cu un singur cuvânt:

- Ce ar folosi omului de-ar câştiga lumea toată, dacă sufletul şi l-ar pierde?

Când regina observă că toate linguşirile, rugile şi făgăduielile ei se loveau de inima creştinului ca de o stâncă neclintită şi nu izbuteau deloc, atunci se schimbă în fiere şi venin bunătatea pe care o arătase la început. De pe buzele-i tremurânde se auziră ameninţări, batjocuri, blesteme, până ce la urmă se învineţi de tot şi ceru răzbunarea zeilor asupra nepotului nerecunoscător:

- Mori deci în această închisoare şi aici să-ţi putrezească oasele! - îi spuse ea îndepărtându-se. Asta ai dorit-o, aşa să ţi se întâmple şi să nu ieşi viu de aici!

După câteva zile, Simon trebui să susţină încă o luptă cu Sikatondono, care alergase la Usuki cuprins de turbare când aflase că prinţul se botezase. Tânărul credea că înfuriatul îl va gâtui şi îşi încredinţă viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Însă de credinţă nu voi să se lepede.

- Dezmoşteniţi-mă - spuse el -, lăsaţi-mă cerşetor pe drumuri, omorâţi-mă, dar de Cristos nu mă las!

Sikatondono trebui să se dea bătut.

Trecură săptămâni fără ca cineva să se mai intereseze de prinţ. Paznicul îi aducea în fiecare zi apă şi orez. O rază slabă de lumină pătrundea printr-o fereastră îngustă, prevăzută cu gratii groase. Un copac frunzos, ce-şi întindea coroana bogată nu departe de fereastră, închidea zarea. Singura-i distracţie erau nişte păsărele ce se jucau din când în când pe ramurile copacului şi apoi se îndepărtau iarăşi; ele îi aminteau de scumpa libertate ce-i fusese răpită. Veniră apoi nopţi lungi întunecoase şi chinul neobişnuit al singurătăţii. Nădăjduia mereu că îl va vizita prinţul Sebastian, ori pajul Ştefan sau vreun alt creştin vor găsi mijloace să-i aducă vreo mângâiere sau îmbărbătare de la pr. Cabrai. În zadar, Sivan şi Sikatondono ştiuseră să-şi aleagă bine paznicii, nimeni nu reuşi să pătrundă la prizonier. Credeau că-l vor înmuia în felul acesta.

În sfârşit, apăru într-o zi cancelarul Yosihao în închisoare. Prinţul îl stimase totdeauna şi-l iubise sincer, şi fără îndoială şi cancelarul ţinea mult la tânărul prinţ. Cancelarul se gândise mult să găsească un mijloc care să-i asigure prinţului domnia şi credea că l-a aflat. El îi zugrăvi situaţia tristă în care fuseseră aduşi creştinii şi mai ales misionarii prin trecerea lui la creştinism. Astfel ar ameninţa izbucnirea unei prigoane sângeroase. Ar fi fost deci la pr. Cabrai şi s-ar fi înţeles cu el cum să înlăture această primejdie. Ar fi întrebat pe părintele Cabrai dacă n-ar fi posibil ca prinţul să se lepede de credinţa sa până înlătură această nenorocire; misionarul nici nu voi să audă aşa ceva. Totuşi el ar fi învoit la urmă ca prinţul să rămână credincios credinţei sale în inima sa şi să jure că o va arăta şi în public îndată ce va fi stăpân pe sine; până atunci însă, pentru ca să împiedice nimicirea creştinismului în Bungo, poate să-şi ascundă credinţa, iar pe dinafară să se supună voinţei tatălui său şi a regelui.

Sikatora se miră de cele auzite; dar nici prin minte nu-i trecu că Yosihao, pe care-l ştia om corect, ar putea spune neadevărul, cu atât mai mult că el îi aduse ca dovadă a misiunii sale un rozariu de la pr. Cabrai şi o declaraţie în scris, aprobată de el, ca să o dea tatălui său şi regelui. Nu-i deci lucru de mirare că prinţul a fost înşelat; după ce şovăi puţin, el declară că e dispus să scrie tatălui său şi regelui o scrisoare prin care le cerea iertare în termeni generali şi le făgăduia că de acum înainte va asculta de ordinele lor.

Cancelarul duse îndată acest document la Sikatondono şi la Sivan. Ne putem închipui bucuria lor. Nu trecu nici jumătate de oră şi veniră amândoi ca să-l scoată pe Sikatora din închisoare. Toată curtea se strânse la o serbare; se făcu un banchet în onoarea prinţului. Cântăreţi şi actori preamăriră biruinţa zeilor, iar palatul regal răsuna de veselie şi voioşie. Însă prinţul nu se putu bucura cum se cuvine. Orezul din închisoare îi priise mai bine decât delicatesurile mesei regale, iar pe patul moale îl părăsi somnul ce-l gustase pe scândurile vârtoase ale închisorii. O voce lăuntrică îi spunea: "Ai greşit".

Acelaşi lucru îi spuneau privirile creştinilor cu care se întâlnea. Trebuia să vadă ce era adevărat. Se-nţelege că Yosihao prevăzuse că şiretlicul său nu putea dura mult, dar îşi închipuia că prinţul va fi bucuros că a găsit acest mijloc de retragere şi că nu va prefera din nou închisoarea. Însă se înşelase!

Îndată ce-i apărură îndoieli, Sikatora scrise o scrisoare părintelui Cabrai şi-l întrebă dacă însărcinase într-adevăr pe cancelar să-i vorbească astfel; iar dacă nu, ce trebuia să facă pe viitor. Trecu mai multă vreme până ce găsi ocazia să înmâneze misionarului scrisoarea şi să primească răspuns. I se răspunse că fusese amăgit şi că e dator să retracteze declaraţia dată în scris şi să mărturisească făţiş credinţa sa, oricare ar fi consecinţele.

(va urma)