Scaunul de la altar
Știam că în seara de Crăciun va fi foarte multă lume în biserică, așa că am plecat de acasă cu două ore înainte să înceapă Liturghia. M-am așezat în prima bancă, acolo unde știam că nu prea o să vină nimeni, pentru că mai toți se feresc de ea. Am spus toate rugăciunile pe care le știam, m-am uitat la toate icoanele din biserică, în speranța că o să-mi păstrez locul.
Treptat au început să vină și alți oameni în biserică, iar băncile s-au umplut, bineînțeles și prima bancă în care eu rezistam eroic. Doar eram acolo de două ore!
După ce s-a tras clopotul de intrare, un bătrân a venit până în față, s-a uitat la cei care erau în bancă și nu a văzut pe nimeni altul decât pe mine. M-a luat de umăr și m-a scos afară.
Vă închipuiți ce frustrare! Să stai două ore în biserică, să-ți dorești un loc confortabil în bancă de unde să urmărești toate ceremoniile și cu doar câteva secunde înainte de începerea lor să fii scos afară - nu a fost ușor. Nu am avut încotro! Mâhnit, am ieșit, recunoscându-mă învins.
Și totuși nu m-am lăsat învins. Am aruncat o privire prin biserică și ochii mi s-au oprit pe niște scaune încă neocupate. Erau scaunele ministranților.
A doua zi am cerut părintelui paroh să mă accepte în rândul ministranților, așa încât să am mereu loc, iar el, neștiind intenția mea, m-a admis.
Treptat, ochii mi-au căzut pe scaunul preotului. Bineînțeles că era mai frumos decât toate celelalte din altar. Și iar mi-am spus: "Într-o zi voi sta și acolo!" Iar acum stau aproape tot timpul acolo. Fiindcă eu sunt preotul... (Iulian)
Prelucrare de pr. Felician Tiba