Lui Dumnezeu nu îi este indiferentă suferinţa

Interviu cu o soră de caritate

- Vă rog să vă faceţi o scurtă prezentare.

Numele meu este Tereza Ghiurcă, sunt soră de caritate în congregaţia cunoscută cu numele de "Maria Bambina". Provin dintr-o familie modestă din Faraoani, în care am primit o educaţie creştină catolică. În sfera activităţilor educative de la parohie l-am auzit cândva pe părintele paroh vorbind despre sfintele Bartolomea Capitanio şi Vincenza Gerosa, fondatoarele Congregaţiei "Maria Bambina". Povestea vieţii şi a angajamentului lor în favoarea tinerilor abandonaţi, a familiilor neajutorate şi a suferinzilor părăsiţi de toţi m-a fascinat atât de mult, încât mi-am dorit din toată inima să devin soră de caritate. De atunci au trecut 23 de ani şi nu regret nicio clipă alegerea pe care am făcut-o. Urmând carisma congregaţiei, m-am format ca asistent medical. În această calitate am lucrat la Spitalul de Urgenţă "Floreasca" din Bucureşti, în secţia de terapie intensivă, la clinica din Milano a congregaţiei noastre, iar de 5 ani lucrez la Institutul Regional de Oncologie din Iaşi, în secţia de terapie intensivă.

- Cum e ca o măicuţă să lucreze într-un spital ca soră medicală?

Nimic mai firesc, dat fiind faptul că primele spitale au fost create de către călugări şi călugăriţe. Îngrijirea bolnavilor este o adevărată vocaţie rezervată nu doar călugărilor şi călugăriţelor, ci, potrivit parabolei din Mt 25,39-40, tuturor creştinilor. În schimb, călugării şi călugăriţele cu vocaţie în acest domeniu îşi dedică, de regulă, întreaga viaţă, toate energiile fiinţei lor îngrijirii celor ce suferă. Un exemplu grăitor ne vine, în acest sens, de la compatriotul nostru, fericitul Ieremia Valahul, care şi-a dedicat toţi cei 40 de ani de viaţă călugărească îngrijirii mai ales a bolnavilor. El a murit la vârsta de 69 de ani din cauza unei pneumonii pe care a contractat-o în timp ce mergea să îngrijească un bolnav. Eu mi-am început activitatea în anul 2001 în cadrul secţiei de terapie intensivă a Spitalului "Floreasca" din Bucureşti. Nu mi-a fost deloc uşor. Colegii erau miraţi şi mă priveau cu o oarecare rezervă. Era o noutate pentru ei să aibă o colegă măicuţă, şi pe deasupra şi catolică. Apoi, încet-încet, m-au "adoptat" şi m-au integrat, astfel încât, foarte curând, am alcătuit o echipă bine sudată şi foarte profesionistă. În anii aceia de început, în care munceam foarte mult, am trăit satisfacţii fantastice alături de medicii, de asistenţii şi de infirmierele de acolo. Lucram în secţia de primire a persoanelor care suferiseră accidente de orice fel, îndeosebi accidente de circulaţie. Vedeam în fiecare zi răni deschise, sângerânde, şi auzeam încontinuu gemete de durere. Cea mai mare satisfacţie era atunci când reuşeam să le aducem alinare în suferinţă şi să facem tot ce ne stă în putinţă ca ei să-şi recupereze funcţiile vitale. În calitate de călugăriţă, în astfel de situaţii simţeam că pot să le ofer un zâmbet de speranţă, să-i fac să simtă că Dumnezeu îi iubeşte prin mine şi că nu îi părăseşte. Mai mult, eu mă simţeam pe deplin o soră de caritate. De atunci şi până astăzi nu m-a părăsit niciodată această certitudine. Vocaţia mea este să port iubirea lui Dumnezeu la paturile bolnavilor. Nu vă puteţi imagina ce satisfacţie trăiesc în fiecare zi la spital. Bolnavii mă aşteaptă ca, după ce le fac tratamentele prescrise, să le zâmbesc, să le prind mâna în mâinile mele, să mă rog cu ei, să le vorbesc despre bunătatea milostivă a lui Dumnezeu, să le vorbesc despre suferinţele lui Isus de pe cruce.

- Care sunt impresiile cele mai pregnante pe care le purtaţi în munca desfăşurată?

Certitudinea că misiunea mea este un mijloc de a le oferi bolnavilor, pe lângă o îngrijire medicală competentă, ceva din esenţialul de care are nevoie orice om, mai ales în astfel de clipe: gingăşia, mângâierea, dragostea lui Dumnezeu. Uneori mă întreb cine este mai răsplătit în astfel de momente: bolnavul, care primeşte de la mine astfel de mângâieri, sau eu, care văd acei ochi plini de recunoştinţă, adesea umeziţi de şiroaie de lacrimi de bucurie. În plus, nu rareori se întâmplă ca în astfel de momente să gust eu bucuria şi satisfacţia de a-i vedea pe cei suferinzi întorcându-se la Dumnezeu, cerând să se spovedească, să se împărtăşească, sau să văd că oameni care nu s-au rugat poate niciodată încep să se roage. Pentru mine acestea sunt adevărate minuni ale harului milostiv al lui Dumnezeu.

- Cum răspundeţi la întrebarea care se află în multe inimi: de ce boala, de ce suferinţa?

Înainte de toate, această întrebare se află în inima mea, mă provoacă de fiecare dată când intru în salonul de terapie intensivă... Când reuşesc să îmi dau mie însămi un răspuns, atunci pot cu tărie şi credinţă să spun şi celui bolnav, persoanei suferinde, că boala, suferinţa sunt parte dintr-un mister de neînţeles cu mintea noastră îngustă, dar că, în lumina credinţei, credem că face parte din acest drum al vieţii pe care îl parcurgem. Dacă vom căuta să le trăim, ştiind că suntem ţinuţi de mâna omului care a binecuvântat şi a dat un sens bolii, suferinţei, atunci, da, boala, suferinţa capătă sens.

- Care ar fi gândurile pe care aţi dori să le subliniaţi din mesajul pe care l-a adresat papa Francisc cu ocazia Zilei Bolnavului?

Iată fiul tău... Iată mama ta... Aceste cuvinte ale Domnului luminează profund misterul crucii. Ea nu reprezintă o tragedie fără speranţă, ci locul în care Isus îşi arată gloria sa... Mariei, mama duioşiei, vrem să-i încredinţăm pe toţi bolnavii în trup şi în suflet, pentru ca să-i susţină în speranţă. Ei îi cerem şi să ne ajute să fim primitori faţă de fraţii bolnavi.

- Cum se poate trăi mai bine Ziua Bolnavului?

Cred că Ziua Bolnavului ar trebui să pună mai bine în evidenţă faptul că omul bolnav rămâne la fel de om; îşi păstrează aceeaşi demnitate; că i se datorează atenţia şi îngrijirea care să reflecte această valoare. Mai mult, să se elimine ideea că un bolnav ar fi un "obiect care s-a defectat" şi care nu mai are aceeaşi valoare ca înainte.

- Ce anume aţi recomanda celor care se întâlnesc pentru prima dată cu boala, cu patul unui spital?

Eu le-aş sugera să-şi asume boala ca făcând parte din parcursul firesc al vieţii. Boala nu este neapărat pedeapsa lui Dumnezeu. Trupurile noastre se uzează, iar funcţiile noastre somatice se dereglează în mod natural. E drept că adesea noi contribuim, prin abuzuri, la accelerarea acestor dereglări. În al doilea rând, eu le-aş mai spune că, uneori, boala ne atenţionează că suntem totuşi fiinţe fragile, muritoare, dependente, şi nicidecum atotputernici şi veşnici. În al treilea rând, le-aş spune celor care ajung pe patul de spital să integreze cât mai mult credinţa. Mai precis, să se convingă de adevărul că lui Dumnezeu nu îi este indiferentă suferinţa noastră; că sacramentul Ungerii Bolnavilor (al Maslului) exprimă tocmai acest lucru: Dumnezeu nu ne scuteşte de suferinţă, ci se solidarizează cu noi; Fiul său a venit în lume tocmai "ca să ia asupra sa păcatele şi suferinţele noastre". Apoi, că boala este mult mai uşor de suportat când avem sufletele curăţite de păcat prin taina Spovezii şi când îl primim pe Isus în sfânta Împărtăşanie. În felul acesta, patul de spital nu este loc de supliciu, ci sursă de binecuvântare.

A consemnat pr. Cornel Cadar