Fericitul Anton Durcovici şi misterul crucii

Viaţa fericitului Anton Durcovici a însemnat urcarea Calvarului cu purtarea crucii, asemenea Mântuitorului. Astfel, unul dintre colaboratorii săi apropiaţi, vorbind despre virtutea credinţei episcopului Durcovici, relata că "era impresionant să-l vezi cu câtă atenţie făcea semnul sfintei cruci". De aceea, crucea, ca instrument de mântuire pentru oameni, a reprezentat una dintre temele îndrăgite de "martirul iubirii lui Cristos", care întreaga viaţă şi-a trăit-o "în umbra crucii".

La 10 iunie 1948, la Butea, fericitul Anton a spus că cinstim Sfânta Treime ori de câte ori ne facem semnul crucii. Misterul lui Cristos răstignit pe cruce a fost şi tema predicii sale de la Şcheia, unde a vorbit despre "dragostea nesfârşită a Mântuitorului pentru sufletele noastre".

La Gherăeşti, la 4 septembrie 1948, explicând devoţiunea către preasfânta inimă a lui Isus, i-a îndemnat pe credincioşi "să se închine sfintei cruci cu credinţă neclintită, cu nădejde nestrămutată şi dragoste înflăcărată", pentru ca, atunci când va apărea Cristos "cu semnul biruinţei sale, [ei] să aibă parte de fericirea veşnică". Le-a mai spus să se străduiască să-i câştige pentru Cristos şi pe aceia care îşi bat joc de cruce, "ca la judecată semnul acesta sfânt să le fie şi acestora spre mântuire".

Aflându-se la 14 septembrie 1948 la Luizi-Călugăra, de ziua Înălţării Sfintei Cruci, Anton Durcovici nu a pierdut ocazia să vorbească despre acest semn al mântuirii şi despre "puterea dumnezeiască a lui Cristos răstignit pe cruce", putere prin care este mântuită lumea de păcat, de sclavia diavolului şi de moartea veşnică. "Toţi cei care cred în Cristos cel răstignit, a spus episcopul, îşi vor mântui sufletul în ciuda oricărei încercări contrare din partea duşmanilor crucii, care sunt diavolul, lumea rea şi poruncile rele din chiar lăuntrul firii noastre".

La 24 octombrie acelaşi an, la Ploscuţeni, păstorul Diecezei de Iaşi le-a spus copiilor "să se închine cu evlavie făcând semnul sfintei cruci în ispitele ce le vin de la duhul rău, arătând că acesta fuge de cei ce cu încredere fac semnul sfânt, în care se manifestă puterea Sfintei Treimi şi a lui Cristos răstignit". Crucea ca semn de mântuire a fost amintită şi la Râmnicu-Vâlcea, la 16 iunie 1949, episcopul spunându-le copiilor că, dacă în ispite "se roagă şi cu multă evlavie fac semnul mântuirii noastre, semnul crucii", atunci vor reuşi, asemenea Mântuitorului, să-l învingă pe diavol. Pentru ca să nu rămână doar la nivelul afirmaţiilor teoretice, atât la Ploscuţeni, cât şi la Râmnicu-Vâlcea l-a dat drept exemplu pe sfântul Anton cel Mare, care, făcând semnul crucii, l-a izgonit pe diavol arătat "sub chipul unui uriaş înspăimântător".

Aflat în temniţa de la Jilava, în momentul în care a fost împins gol în celulă, conform mărturiilor pr. Florian Müller, fericitul Anton Durcovici i-a îndemnat pe deţinuţi "să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu".

Cu părere de rău, cel care a iubit atât de mult crucea, cel care a purtat-o cu vrednicie după modelul lui Cristos, cel care a fost răstignit pe ea pentru că a iubit-o şi a purtat-o, a fost înmormântat fără cruce. Faptul însă nu l-a împiedicat să se bucure de roadele ei, roade de care ne vom bucura şi noi, dacă, asemenea fericitului Anton Durcovici, vom fi cu totul cufundaţi în misterul crucii lui Isus.

Pr. Petru Ciobanu