Fetiţa miracolului. Gemma Galgani

Vieţile sfinţilor sunt comorile pe care Biserica le prezintă omenirii ca pe o invitaţie la trăirea credinţei: "Iată roadele frumoase ale inimii care crede!" Putem scrie sau citi zeci de tratate prin care să promovăm şi să apărăm credinţa, însă vieţile sfinţilor rămân capodopere convingătoare: ei, sfinţii şi sfintele, sunt astăzi "sarea pământului şi lumina lumii" (cf. Mt 5,13-16).

Frumuseţea inimii care crede se vede şi în viaţa sfintei Gemma Galgani, născută la 12 martie 1878, în Borgonuovo di Camigliano (Lucca, Italia). Prima încercare a vieţii - moartea mamei, la 17 septembrie 1886, pe când Gemma avea doar opt ani - a depăşit-o prin "credinţa matură a copilului" convins că paradisul există: "Mama a plecat în ceruri. De acolo mă va ajuta şi acolo o voi revedea" (cf. Mt 18,3). A înţeles din propria viaţă că "mireasa celui răstignit" nu are alte "bijuterii" decât crucea şi spinii. Cu aceste "bijuterii" s-a împodobit atunci când şi-a pierdut fratele Gino, seminarist, ce abia împlinise 18 ani. Apoi, la 11 noiembrie 1897, o nouă "bijuterie" i-a încoronat inima cu spini: moartea tatălui.

Crucea şi spinii Mântuitorului au început să se manifeste tot mai profund în viaţa ei. Astfel în toamna anului 1898 s-a îmbolnăvit grav. În timpul iernii situaţia ei s-a agravat atât de tare încât, având deja picioarele paralizate, la 2 februarie 1899, medicii au declarat că nu va supravieţui acelei nopţi. Nu s-a lăsat pradă durerilor şi nici disperării. S-a rugat intens. A făcut devoţiuni în cinstea sfinţilor: Gabriel al Maicii îndurerate şi Margareta Maria Alacoque. Astfel, la 3 martie, chiar în prima vineri din lună, după ce a primit sfânta Împărtăşanie, s-a vindecat în mod miraculos. De atunci toţi au numit-o "Fetiţa miracolului"!

Chiar dacă dorinţa ei de a intra în mănăstire nu s-a concretizat, ea a făcut votul de feciorie la 8 decembrie 1898, în solemnitatea Neprihănita Zămislire, în mijlocul suferinţelor. După vindecare, la 23 martie 1899 i-a apărut sfântul Gabriel al Maicii îndurerate şi i-a spus: "Destinaţia ta e Calvarul, suferinţa Mântuitorului". La 30 martie, în Joia Sfântă, i-a apărut însuşi Isus. Privind la Cel Răstignit, în inima ei răsuna: "Isus ne-a iubit până la moartea pe cruce: suferinţa este cea care ne învaţă să iubim".

Apoi, din ascultare faţă de confesorul ei, a mărturisit: "Eram în seara de 8 iunie 1899, când, dintr-o dată, am simţit o durere interioară pentru păcatele mele. Mi-a apărut Isus, care avea toate rănile deschise. Din acele răni nu mai ieşea sânge, ieşeau un fel de flăcări de foc, care au venit în contact cu mâinile şi picioarele mele şi cu inima mea. Am simţit că mor...". A fost ziua când a primit stigmatele: răni deschise care îi apăreau de joi seara până vineri, la ora 15.00, şi erau însoţite de extaze. Umila mireasă a Răstignitului ascundea sub mănuşi semnele participării la pătimirile lui Cristos.

Într-o continuă luptă cu diavolul, care îi apărea în diferite feluri pentru a o ispiti, şi după îndelungate suferinţe interioare, în primăvara anului 1902 s-a îmbolnăvit din nou. Deşi părea vindecată, în luna octombrie starea ei s-a agravat. În ianuarie 1903 a fost izolată într-un apartament, trăind astfel şi experienţa lui "Cristos părăsit", experienţa tăcerii lui Dumnezeu. În Sâmbăta Sfântă, la 11 aprilie 1903, în timp ce clopotele anunţau învierea Domnului, Gemma pleca spre casa Tatălui. Avea 25 de ani!

Papa Pius al XI-lea a declarat-o fericită la 14 mai 1933, iar papa Pius al XII-lea, la 2 mai 1940, a declarat-o sfântă, propunând-o ca model pentru întreaga Biserică.

Pr. Laurenţiu Dăncuţă