Sfânta Scriptură

- "Cum se explică faptul că Iefte şi-a dat fiica drept jertfă. Nu erau poruncile lui Dumnezeu?"

În cazul lui Iefte şi al sacrificiului fiicei sale unice (Jud 11) suntem în faţa unuia dintre foarte rarele cazuri de sacrificii umane din Vechiul Testament. Un alt caz se găseşte în Gen 22, dar acolo Isaac nu este sacrificat. De altfel, Vechiul Testament judecă întotdeauna cu severitate o astfel de practică (cf. Lev 18,21; 20,2-5; Dt 12,31; 18,10; Mih 6,7 etc). Este clar că votul îl angajează fără echivoc pe Iefte la un sacrificiu uman. Un alt vot condiţional de acest tip angajează în 1Sam 1, dar acolo nu prevede decât consacrarea copilului Samuel. În istorisirea din Cartea Judecătorilor, Iefte apare ca un om responsabil, calculat şi deosebit de abil în negocieri. Nu poate fi scuzat. Trebuie totuşi să ţinem cont că voturile de acest gen se nasc într-o situaţie de necesitate. Paralela cea mai evidentă este cea a regelui Moabului din 2Rg 3,26-27: "Regele din Moab a văzut că lupta era prea puternică pentru el; atunci a luat cu sine şapte sute de oameni care mânuiau sabia ca să pătrundă până la regele din Edom, dar nu au putut. L-a luat atunci pe fiul său - întâiul născut, care trebuia să domnească în locul lui - şi l-a adus ca ardere de tot pe zid. Dar a fost o mare mânie împotriva lui Israel, care s-a îndepărtat de el; şi s-a întors în ţară". Ideea este aici că oroarea sacrificiului în cinstea lui Moloc i-a speriat pe evreii care au abandonat lupta. Dar în cazul lui Iefte nu este vorba decât de calcule şi previziuni. Episodul este şi mai complicat întrucât atestă existenţa unui ritual celebrat în fiecare an la care fiicele lui Israel plâng. Acest rit se mai întâlneşte în Ez 8,14 unde femeile din templu îl plângeau pe Tammuz, zeul vegetaţiei (= Adon sau Adonis la greci) şi în Zah 12,11 unde locuitorii Ierusalimului îl plângeau pe Hadad Rimmon din Câmpia Meghido. Aceste plânsete fac referinţă clară la divinitate, fie "moartă", fie revenită la viaţă. Ţinând cont de paralelismul cu situaţia cazului fiicei lui Iefte, ar putea fi la origine "istoricizarea unui mit". Lipsa de tandreţe din partea tatălui şi a oricărei rezistenţe din partea tinerei presupune că sacrificiul era o practică general admisă. Celebrarea anuală înseamnă comemorarea unui episod nesemnificativ din punct de vedere istoric al unui personaj, Iefte, care a trăit la marginea civilizaţiei şi a credinţei Israelului şi care, cu toată probabilitatea, nu era israelit: mama lui era o prostituată (Jud 11,1). Autorul reuşeşte astfel să plaseze unicul sacrificiu uman atestat în Vechiul Testament într-o poziţie de marginalitate "neebraică".

Pr. Alois Bulai