Micul emigrant

(continuare din numărul trecut)

Istorioară morală de Christophor v. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

Ţăranii au rămas foarte mişcaţi de mulţumirea căpitanului şi de iertarea datoriei pe care o aveau faţă de soldaţi pentru că l-au primit pe Ludovic în sat.

- Nu am spus eu, striga când unul când altul, că trebuie să-l primim pe Ludovic în satul nostru!

Aceia însă care nu au fost de acord, mai cu seamă Ghiară, au tăcut şi şi-au aplecat capul. Primarul a luat cuvântul şi a spus:

- E bine că am ascultat de sfatul parohului nostru. El este un om evlavios şi înţelept! El a prezis că Ludovic, cu toate că este un copil sărac, va aduce binecuvântare satului. Şi această prorocire a lui s-a împlinit acum.

- Da, da! a strigat unul dintre ţărani plin de bucurie, aşa este. Este adevărat ce am învăţat la catehism pe când eram copii: "Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire".

Şi ceilalţi ţărani făceau gesturi de aprobare.

10. Dare de judecată

S-a făcut, aşadar, armistiţiu. De vreo câteva săptămâni nu s-a mai văzut prin Ellersee soldaţi, nici duşmani, dar nici de-ai ţării. Cu toţii se bucurau de pacea care se credea a fi apropiată şi oamenilor le părea că soarele îşi aruncă razele sale asupra satului. Numai asupra lui Laurenţiu şi asupra familiei sale s-a abătut o mare supărare. El a fost acuzat că ar fi furat o sumă însemnată de galbeni de la Kirchenbauer, unul dintre bogătaşii comunei.

Lucrurile au stat astfel: Laurenţiu altoise nişte pomi în grădina acestui ţăran, lucru la care se pricepea de minune. Grădina era înconjurată de un zid scund făcut din nişte cărămizi cam stricate. Laurenţiu a pus ramurile şi celelalte scule pe zid, căci nu a găsit un alt loc mai potrivit. Dar tocmai în acest loc, în dosul unor cărămizi, a ascuns ţăranul de frica duşmanilor mai mulţi galbeni. Acum când s-au retras soldaţii din sat şi ţăranul voia să scoată galbenii, a observat, spre marea lui surprindere, că banii nu se mai aflau acolo. Bănuiala lui a căzut pe Laurenţiu. El ştia că Laurenţiu avea nevoie de bani pentru a-şi plăti arenda; căci Laurenţiu, pe când îi altoia pomii, a voit să împrumute şi de la dânsul, dar zadarnic. Ţăranul înspăimântat a început să cerceteze pe ascuns, l-a întrebat pe servitorul administratorului de la Waldenberg şi a aflat că şi-a plătit datoria în aur şi era exact suma care lipsea. Ţăranul era acum convins că Laurenţiu i-a furat aurul din ascunzătoare. S-a dus la administratorul din Waldenberg, care în acelaşi timp era şi judecător, şi l-a acuzat pe Laurenţiu. Administratorul a rămas uimit. Mai avea încă banii pe care i-a primit de la Laurenţiu, i-a scos la iveală, dar îi mai ţinea în mână ascunşi şi l-a întrebat apoi pe ţăran de ce fel sunt galbenii? Şi erau de aceeaşi specie. Administratorul i-a arătat apoi galbenii. Ţăranul a strigat plin de bucurie:

- Sunt aceeaşi pe care mi i-a furat Laurenţiu! - şi era gata să pună mâna pe ei şi să-i ia.

Dar administratorul i-a spus:

- Nu se rezolvă aşa repede! Trebuie să-l ascult şi pe el. Laurenţiu a fost citat şi întrebat cum a făcut rost de aceşti bani. El a declarat că galbenii erau cusuţi în nasturii de postav de la fracul lui Ludovic; a amintit şi faptul că Ioana a însemnat pe o foaie cum a găsit galbenii, cât şi toate cheltuielile care s-au făcut din ei pentru Ludovic.

Judecătorul l-a trimis îndată pe servitor să o cheme pe Ioana şi foaia de hârtie amintită. Ioana a sosit tremurând; ea a considerat faptul de a fi adusă la judecată chiar de servitorul judecătorului ca ceva ruşinos. Laurenţiu a trebuit să se retragă şi Ioana a fost interogată; spusele ei erau identice cu ale soţului. Foaia pe care a adus-o a fost verificată de administrator şi pe faţa lui se citea o oarecare mulţumire. Dar cu toate acestea a spus:

- Acestea ar fi toate bune, dar cine îmi poate garanta că această însemnare nu aţi făcut-o cu intenţie, ca în caz de judecată să-l puteţi înşela pe judecător?

L-a chemat apoi şi pe Laurenţiu; dar faptul că Ludovic nu a ştiut nimic despre galbeni era o împrejurare cam neplăcută atât pentru Laurenţiu cât şi pentru Ioana. Administratorul era un om foarte sever, dar şi drept. De aceea era nedumerit şi nu ştia dacă poate da crezare spuselor lui Laurenţiu sau să creadă totul ca vorbit dinainte pentru a înşela. De aceea nu avea curajul să dea un verdict, dar nici să-l condamne. Deocamdată a lăsat totul aşa; dar în ochii oamenilor se putea citi bănuiala pe care o aveau, crezând că Laurenţiu şi Ioana ar fi furat galbenii.

Această întâmplare a făcut mare vâlvă în Ellersee. În toate casele şi oriunde se întâlneau oamenii, prin sat sau pe câmp, vorbeau despre aceasta. Copiii lui Laurenţiu, Conrad şi Lisa, veneau adesea acasă cu ochii plini de lacrimi şi se plângeau părinţilor că au fost numiţi hoţi.

Laurenţiu şi Ioana erau cinstiţi de unii oameni ca fiind virtuoşi, liniştiţi şi muncitori; dar aveau şi ei duşmanii lor. Deoarece au venit nu demult în sat, ochii tuturora erau aţintiţi asupra lor şi multe obiceiuri de altfel bune, dar neobişnuite în sat, erau criticate. (va urma)