Ascultare, dar nu supunere oarbă!
Ascultarea de părinți... Cine nu a crescut auzind din gura părinților, dar și a preotului, de datoria de a-i asculta pe părinți? Mai mult, atunci când trebuia să mergem la spovadă, cu sfială, ne apropiam, ceream iertare părinților și le sărutam mâna, iar ei, cu și mai mare emoție în glas, ne iertau, rugându-l și pe Dumnezeu să ne ierte. Am crescut așa și niciodată nu m-am întrebat dacă gestul meu este unul sincer sau mă obișnuisem atât de mult cu el, încât îl făceam în mod mecanic. Ceea ce este sigur e că părinții mi-au insuflat un respect deosebit față de ei, ca și față de persoanele mai mari decât mine, se înțelege și preotul, învățătorul, profesorii, dar și autoritățile civile.
La un moment dat, ca mulți alți băieți de seama mea m-am îndrăgostit de o fată și am început împreună un drum de cunoaștere. A rămas surprinsă să vadă respectul pe care îl purtam părinților mei, dus uneori până acolo încât uitam de mine și de prioritățile mele. Pentru că munceam, am înțeles că trebuie să las toți banii în casă, pentru bunul mers al vieții. În același timp, având o prietenă, simțeam și eu nevoia să ies cu ea, să bem un suc, să luăm o prăjitură, dar pentru toate acestea eram nevoit să cer de la mama, din banii mei.
Văzându-mă oarecum stingherit, într-o zi, prietena m-a întrebat ce fac cu banii pe care îi câștig din munca mea. La început am încercat să evit un răspuns concret, dar și-a dat seama că ceva nu e în regulă și a insistat. După ce i-am spus cum stau lucrurile, a încercat să-mi spună că sunt mare, că trebuie să învăț să merg pe picioarele mele, că nu trebuie să dau mamei banii pe care îi câștig din munca mea și că trebuie să mă preocup de viitor, care ar fi putut să fie și alături de ea, dar încă nu o cerusem în căsătorie.
Recunosc că o astfel de discuție m-a tulburat și mă gândeam să o abandonez, dar ceva totuși m-a făcut să nu renunț. Au mai fost astfel de discuții și îmi dădeam seama că ea îmi vrea binele, dar eu nu aveam curajul de a vorbi cu mama în această privință.
În sfârșit, am cerut-o în căsătorie și am decis să facem nuntă. În tot acest timp, mama a continuat să-mi spună că cheltui prea mult, că trebuie să reduc, că trebuie să fiu atent, că banii se termină și multe altele, care, în realitate, pe soția mea începeau să o deranjeze. Am crezut însă că trebuie să se obișnuiască, deoarece pe părinți trebuie să-i ascultăm, indiferent de ceea ce ne cer. Aveam însă să mă conving că lucrurile nu erau chiar așa!
La nici trei luni de la căsătorie, soția mi-a dat un ultimatum: mama ta sau eu? E momentul să te maturizezi, să înțelegi că ești căsătorit, că ai o familie a ta, o soție a ta și priorități ale tale.
Înțelesesem greșit ascultarea față de părinți. Eram convins că trebuie să fie așa cum m-au educat de mic, fără a ține cont că acum trăiam o altă realitate. Și vă mărturisesc că nu mi-a fost ușor...
Am mers într-o zi la mama și, cu multă timiditate, i-am vorbit despre ceea ce trăiam, i-am spus că ascultarea față de ea și de tatăl meu, din acea zi, încetează, rămânând să le port un respect deosebit până aveau să nu mai fie pe pământ. M-am hotărât ca din acea zi să ascult doar de soția mea și evident ea să asculte de mine, să ascultăm unul de celălalt, așa cum trebuie să fie între soți.
Iar astăzi, la distanță de ani de la acea întâmplare, nu regret fermitatea soției și continui să râd de timiditatea pe care am avut-o când m-am dus să vorbesc cu mama. Am înțeles că ascultarea nu trebuie să fie oarbă, ci trebuie să țină cont de împrejurări. Și mare dreptate mai avea soția când mi-a spus: "Te-ai căsătorit cu mine sau cu mama ta?" Recunosc, m-am căsătorit cu ea, cu soția mea, cu mama copiilor noștri. (Matei)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba