Montevergine
În partea de nord-vest a orașului Avellino se înalță semeț muntele Montevergine (sau Partenio), cu o altitudine de 1480 m. Aproape de vârful acestuia, la 1270 m altitudine, ca pe un umăr al muntelui, se înalță maiestuos sanctuarul cu același nume, Montevergine.
Din localitatea Mercogliano se urcă pe un drum greu, cu o mulțime de serpentine, dar călătorul are parte de imagini panoramice de excepție asupra văilor dimprejur.
Istoria sanctuarului începe prin secolul al XI-lea și este legată de figura unui eremit care s-a aciuat pe aici, Wilhelm de Vercelli. Întors în Italia, după un drum lung până la Santiago de Compostella, voia să plece în alt pelerinaj, la Ierusalim. Pleacă spre Țara Sfântă, însă este atacat de un grup de tâlhari. Renunță la drum și vrea să se retragă în singurătate totală, alegând acest munte din apropiere de Irpinia. Se poate citi într-o scriere a timpului: "Pe un munte înalt de 1270 de metri altitudine, într-o mică depresiune formată la întâlnirea a două creste, și-a amenajat o mică chilie. Aici, timp de un an, a trăit în deplină singurătate, dedicat total contemplației. Era în contact doar cu urșii și lupii, care totuși nu i-au cauzat nici un rău".
Cu timpul mulți au aflat de faima eremitului și au început să sosească la chilia sa persoane care doreau să se dedice rugăciunii. Au început să apară noi chilii. S-a decis și construirea unei biserici, care a fost consacrată în anul 1126. Sfântul Wilhelm a dorit ca biserica să fie dedicată Maicii Domnului. Călugării s-au reunit într-o congregație numită "Verginiana", recunoscută oficial de papa Leon al XIII-lea în anul 1879.
După moartea sfântului Wilhelm (în anul 1142), sanctuarul a cunoscut o perioadă de maximă dezvoltare, fiind împodobit cu diverse opere de artă, mai ales din donații făcute de nobili, regi și papi. Tot de atunci datează și icoana mare, votivă a sanctuarului. După un incendiu (în anul 1611) până în anul 1868, mănăstirea a intrat în penumbră. Dar la această dată este preluată de călugării benedictini și îi sunt restituite de către stat mai multe bunuri ce fuseseră confiscate. Este declarată monument național.
La începutul sec. al XX-lea își recapătă notorietatea antică și devine unul dintre cele mai vizitate locuri din Italia. Între anii 1939 și 1946 este păstrat aici, în siguranță, giulgiul din Torino.
În anul 1952 au început lucrările noului sanctuar, după proiectul arhitectului Florestano Di Fausto, iar consacrarea s-a celebrat în solemnitatea Înălțării Domnului a anului 1961. Icoana mare a fost așezată inițial în altarul mare al bisericii, dar ulterior, la 25 iunie 2012, a fost transferată în bazilica veche.
Bazilica, în stil roman, are trei navate, iar în capătul celor laterale este așezată orga. Altarul principal este ornat cu coloane sculptate în lemn de nuc și rădăcini de măslin, iar în mijloc se poate vedea un crucifix mai aparte: Isus se desprinde de cruce, ca și cum ar prinde viață.
Icoana, în stil bizantin, așezată acum în bazilica veche, o prezintă pe Maria, șezând pe un tron, ținând cu ambele mâini copilul pe genunchiul stâng. Cu mâna dreaptă copilul strânge cu degetele, la nivelul pieptului, haina mamei, iar în jurul capului amândurora se poate vedea aureola. Copilul are pe cap o coroană de aur, care a fost donată de Vatican în anul 1712. În imagine mai apar îngeri și două medalioane, cu diferite relicve.
Merită atenție și cripta, în care este înmormântat sfântul Wilhelm, care are trei navate și a fost consacrată în anul 1963. Mai sunt aici 16 sarcofage cu relicve ale diferiților sfinți.
Lângă bazilică se înalță un turn, înalt de 80 de metri, inaugurat în anul 1925.
Pr. Iosif Dorcu