Poezii creştine

De ce vine la noi Maria?

Fecioara cea slăvită de toate are-n ceruri,
Admiratori cu aripi şi sfinţi cu nume mare,
De-oriunde o cuprinde iubirea-n infinituri
În clipa cea tot una, fără de-o următoare.

Ce-abundă-n-jurul ei nu poate dară scrisul,
Nici arta să descrie, acel suprafiresc.
E sigur că acolo nici truda şi nici plânsul
Nu zac în niciun suflet, nici nu se pomenesc.

De ce atunci Maria nu stă-ntre heruvimi?
De ce nu îi ajunge eterna fericire?
De ce mereu coboară la cei ce în suspini
Cu crucile pe inimi tânjesc spre nemurire?

De ce mereu imploră ca să ne convertim?
De ce cu insistenţă cerşeşte rugăciune?
De ce o întristează stilul cum trăim
Aprinşi doar de senzaţii şi seci de mântuire?

Iubirea ei de mamă... numai ea nu o lasă
Să stea nepăsătoare, în veşnice lumini,
E grija ei enormă, de mulţi neînţeleasă,
Ce-o aduce-aici, în vale, către întunecimi.

Acolo unde sacrul se-arată fără sens
Şi viaţa-i dispersare, picaj în dezolare
Şi drumul de credinţă e mers pe contrasens,
Vine din cer Maria cu sfat, cu-avertizare.

Vine cu mâini întinse, cu ochii-nsângeraţi
La minţi materialiste şi suflete de lut,
La cei ce cu divinul demult stau neîmpăcaţi,
La dornici de-autentic, de sfânt, de absolut.

Ea, Mamă înţeleaptă, cunoaşte nemurirea
Şi fericirea-n ceruri, cu îngeri mulţi şi sfinţi,
Ne vrea pe toţi acolo, ca să simţim iubirea
De-aceea tot coboară cu rugăciuni fierbinţi.

Pr. Cristian Diac

* * *

Luna mai

Începe-o nouă sărbătoare
În luna mai, când tot creştinul
Oferă-n dar sfintei Fecioare,
La cer înalţă iarăşi imnul.

Prin flori albe de primăvară
Îi arătăm că o iubim,
În orice zi, în orice seară,
Rozariul vrem să îl rostim.

Să-i înălţăm a noastre gânduri,
S-ajungă sus, până la cer,
Să-i spunem tare printre rânduri,
Să recităm al său mister.

Maria, tu ne eşti speranţa,
Exemplul tău e-al nostru drum,
Tu ne conduci spre ceruri viaţa,
Ne-arăţi calea de pe acum.

Tu eşti stăpâna noastră bună,
Tu eşti al nostru gând curat,
Tu eşti frumoasă ca o lună
Ce luminează în înalt.

Frumoasă eşti ca şi o floare
Ce veşnic este înflorită,
Şi prin iubirea ta cea mare
Ne-arăţi dragoste nemărginită.

Daniela Mărtişcă