|
(continuare din numărul trecut) Traducere de Bronislav Falewski Istorioară morală de Christophor v. Schmid 9. Rănitul Odată cu sosirea soldaților francezi, întâmplările au început să devină din ce în ce mai serioase. Francezii au ocupat pădurea de lângă sat. Germanii încercau să-i alunge pe francezi. Nu departe de sat, dincolo de lac, într-un ținut mlăștinos și cu tufișuri multe, se dădea o luptă crâncenă. Locuitorii de lângă lacul Eller au mers pe dealul de lângă sat și priveau. De aici se putea vedea focul și auzi zgomotele de armă; cei care luptau nu se puteau vedea din cauza fumului și distanței prea mari. Ludovic era printre cei dintâi care au urcat pe deal. Cu privirea plină de mirare și cu inima zbuciumată se uita la luptă; i se părea că fiecare împușcătură îi trece prin inimă, căci își închipuia că fiecare glonte costă o viață de om. Bunul băiat a devenit galben la față și stătea nemișcat - ca și mut. Era foarte înspăimântat, pentru că se zărea mai întâi focul de armă și abia după aceea se auzea detunătura. Lupta a durat până seara târziu. Când a început să se însereze și zgomotele de armă s-au îndepărtat din ce în ce mai mult, a venit un locuitor din acele ținuturi și a istorisit cu o voce tremurândă ce s-a întâmplat în acea luptă. - Era cât pe ce să-mi meargă rău de tot, a spus el. Mergeam liniștit pe drum; când deodată au început împușcăturile din amândouă părți ale drumului. Tocmai ce am ajuns în mijlocul focurilor dintre cele două tabere care se luptau. Gloanțele șuierau la dreapta și la stânga mea. De frică și teamă m-am dus după un tufiș și m-am ascuns până ce s-au mai retras cât de cât zgomotele de armă. În timp ce veneam aici, pe drum am văzut un ofițer francez rănit. Aș fi dorit să-l ajut, dar m-am bucurat că am scăpat cu viață și m-am grăbit să ajung cât mai repede aici. Ludovic, auzind acestea, l-a rugat pe acest domn să meargă cu el să-l aducă pe acel ofițer rănit la el acasă. Unii dintre săteni erau de acord cu aceasta, dar unul dintre bărbați, acel Ghiară, care s-a arătat și altădată foarte dușmănos față de Ludovic și Laurențiu a strigat: - Nu, așa ceva nu se poate îndrăzni! Mi se pare că împușcăturile se apropie din nou. Nu auziți cum pocnește și tună, și cum răsună ecoul în pădure? Cât de ușor ar putea să vă rănească un glonte! Când lupta se va termina, cei ce vor învinge se vor îngriji de răniții lor; nu au nevoie de noi. La aceste cuvinte nu s-a mai oferit niciunul să meargă și să-l ajute pe acel ofițer rănit. Când detunăturile au încetat să se mai audă țăranii s-au împrăștiat și s-a întors fiecare la casa lui. Ludovic a mai rămas și asculta cu frică în direcția aceea. Detunăturile de pușcă au încetat de tot și domnea o liniște înfiorătoare. Parcă auzea din când în când o voce care părea că strigă după ajutor. Băiatul avea o inimă foarte bună față de toți oamenii, dar mai cu seamă pentru conaționalii săi. Nu s-a mai putut stăpâni. A coborât imediat dealul și alerga de-a lungul lacului fugind spre cel care striga. Sub o salcie l-a găsit pe ofițerul rănit. El zăcea pe un teren mlăștinos, era tânăr, palid, dar avea niște trăsături distinse. Un glonte i-a rănit piciorul drept. În toiul luptei nu se putea apropia de dânsul nici prieten și nici dușman. Și-a legat rana cu o batistă ca să nu sângereze prea mult și proptindu-se pe pușcă, încerca să ajungă în sat. Dar nu mai avea putere de a se târî mai departe și a rămas istovit de tot sub salcie. Rana îl durea foarte tare; bandajul nu era în stare să oprească sângele și avea o sete arzătoare. Aerul serii sufla rece. Era resemnat și crezând că va trebui să moară în noaptea aceea, s-a abandonat în mâinile lui Dumnezeu. Iată că l-a zărit pe băiat îmbrăcat în hainele lui de țăran, care spre marea lui mirare i s-a adresat în limba franceză, l-a salutat prietenos și plin de milă i-a făgăduit că îl va salva cât mai repede. Tânărul ofițer credea că vede un înger al lui Dumnezeu. I-a spus necazurile. Ludovic i-a spus că îi va aduce îndată ceva de băut și va chema oameni din sat ca să-l ajute. A alergat spre moară, care era mai aproape cu câteva sute de pași față de sat. L-a rugat pe morar să-l primească la el pe ofițerul rănit, căci dacă nu va muri afară. Morarul a spus cu un gest nesigur: - Acest lucru ar fi foarte periculos! Lupta, ce e drept, s-a terminat, totuși acum vreo câteva clipe în urmă s-au mai auzit câteva zgomote de armă și mi se pare că nu veneau de departe, ci erau foarte aproape. Nu îndrăznesc să mă expun pe mine și pe oamenii mei pericolului de a fi împușcați. Dar Ludovic a căzut în genunchi la picioarele morarului și l-a rugat cu mâinile împreunate, ca în numele lui Dumnezeu să se îndure de acel om rănit. - Gândiți-vă la samariteanul cel milostiv, a spus el printre altele, și mergeți, faceți la fel. Morarul a rămas mișcat la aceste cuvinte și i-a poruncit servitorului său să ia o targă și să meargă cu dânsul. Ludovic a alergat înainte cu un urcior, i-a dat ofițerului să bea și acesta a băut multă apă căci îi era foarte sete. - Ah, cât de tare mă întărește această apă! a spus el; Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătită picătura de apă dăruită celui însetat, să te răsplătească și pe tine, bunul meu copil! Cei doi bărbați, morarul și servitorul său, l-au așezat cu multă grijă pe cel rănit pe targă. Ludovic, între timp, a dispărut. Dar abia ce au ajuns cei doi bărbați cu ofițerul la moară și l-au pus pe un pat, iată că a intrat și Ludovic cu un medic, pe care l-a adus din sat. Medicul i-a bandajat rana, care era destul de mare, dar i-a asigurat că speră, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se vindece. Ludovic i-a tradus celui rănit în limba franceză tot ce a spus medicul, iar el s-a arătat mulțumit și mângâiat. (va urma)
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |