Kyrie eleison!

Doamne, îndură-te de noi!

Aşa ne rugăm ori de câte ori suntem împreună la "sfânta şi dumnezeiasca Liturghie", după ce am urmat îndemnul slujitorului altarului: "Să ne recunoaştem păcatele, pentru a lua parte cum se cuvine la jertfa sfintei Liturghii" şi după ce acelaşi slujitor adaugă: "Să aibă milă de noi atotputernicul Dumnezeu şi, iertându-ne păcatele, să ne ducă la viaţa cea veşnică".

Drept, mângâietor şi încurajator este să apelăm mereu la milostivirea Domnului. Este drept, pentru că îl supărăm pe Dumnezeu prin păcate de tot felul, "cu voie sau fără de voie", şi, recunoscându-ne vinovăţia, îi cerem iertarea. E mângâietor şi încurajator, pentru că, obţinând iertarea, devenim mai decişi în evitarea păcatelor şi păstrarea prieteniei cu Dumnezeu.

De fapt, având în vedere că sfânta Liturghie, Liturgia orelor, precum şi alte servicii religioase se celebrează în orice moment undeva pe planeta noastră, apelul la milostivirea Domnului este o realitate continuă.

În acest sens, ar fi cât se poate de normal ca oricând ne întâlnim unii cu alţii şi ne întrebăm de sănătate sau ce mai facem, să răspundem: "Mulţumesc Domnului de îndurare şi ţie de întrebare".

Apelul la milostivirea divină şi speranţa dobândirii ei ne obligă numaidecât la o atitudine corespunzătoare faţă de semenii noştri, aşa cum ne învaţă Isus: "Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire" (Mt 5,7). De asemenea: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Mt 6,12).

Conformându-ne celor spuse de dumnezeiescul învăţător, fiecare dintre noi va putea rosti împreună cu psalmistul: "Îndurările Domnului în veci le voi cânta, cu gura mea voi proclama din generaţie în generaţie adevărul tău. Căci ai spus: "Îndurarea s-a întemeiat pentru totdeauna, ai stabilit în ceruri adevărul tău"" (Ps 88,2-3).

La finalul binecunoscutului imn de mulţumire Te Deum spunem: "Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum am nădăjduit şi noi în tine. În tine, Doamne, am nădăjduit şi nu voi regreta în veci".