O cutiuţă... a speranţei

Sora Faustina Massarone, o soră misionară din Italia, a sărbătorit cea de-a 70-a aniversare a sa acum câţiva ani. Emoţia şi bucuria care i se citeau pe chip nu ar fi avut nici o semnificaţie aparte dacă nu s-ar ţine cont de un moment deosebit din viaţa ei.

"Cu 52 de ani în urmă - povesteşte ea - am intrat în Institutul Surorilor Misionare. După câteva luni mi s-au umflat genunchii şi am fost supusă unei intervenţii chirurgicale. Am trecut cu bine de operaţie, dar, deşi îmi doream cu ardoare, nu puteam să intru în acest institut pentru că trebuia să am o rezistenţă deosebită pentru a putea face faţă vieţii misionare atât de dure din acele vremuri. M-am destăinuit confesorului meu şi i-am prezentat dorinţa de a intra în acest institut misionar. L-am întrebat atunci pe confesor dacă pentru mine nu ar fi fost mai bine să aleg o mănăstire de clauzură. A rămas un moment în tăcere, apoi mi-a zis: "Vocaţia o ai, dar nu mi se pare că eşti făcută pentru viaţa de clauzură...".

Într-o zi am fost invitată de superioara institutului să particip la îmbrăcarea hainei călugăreşti de câteva surori misionare şi dorinţa mea a crescut mai mult. Întorcându-mă la confesorul meu, mi-am exprimat cu ardoare hotărârea de a merge în misiune. Răspunsul pe care mi l-a dat în acea zi a fost acesta: "Îţi încredinţez această cutiuţă cu imaginea sfintei Fecioare Maria. Din ea vei culege în fiecare zi curajul, speranţa şi bucuria de a sluji. Deschizând-o zilnic, să aşezi în ea o rugăciune Bucură-te, Regină. Crede-mă, vei putea umbla până la vârsta de 70 de ani!"

Din acel moment, orice teamă a dispărut şi am intrat în institut. Şapte ani mai târziu am pornit spre Somalia unde, în ciuda temperaturilor extrem de ridicate şi a disconfortului simţit, am petrecut 45 de ani de viaţă misionară. Acum că am ajuns la vârsta de 70 de ani, am ajuns să văd împlinite şi cuvintele confesorului meu, că voi învinge boala şi voi ajunge să umblu până la 70 de ani".

Nimeni nu poate trece prin încercările vieţii fără o fărâmă de speranţă în fiecare zi.

A oferi şi a alimenta speranţa - iată o provocare a omului de astăzi, tot mai descurajat, mai încercat şi mai provocat la pesimism, abandon şi stres. Omul de azi, asemenea sorei Faustina, se simte copleşit de boală, încercare, suferinţă, genunchii i se umflă în urma greutăţilor şi nu mai poate umbla. Are nevoie de ajutorul medicului, a unei intervenţii speciale pentru a-şi reveni, pentru a-şi recăpăta speranţa. Dar orice medic este om - se poate îmbolnăvi - şi orice om poate deveni medic - poate avea grijă de cineva, îl poate vindeca.

Creştinul, consacrat lui Dumnezeu prin botez, are această datorie de a vesti evanghelia şi de a reda speranţa. Orice creştin este medic atunci când oferă speranţă copilului abandonat, săracului neajutorat, bătrânului părăsit, celui marginalizat, exclus şi batjocorit, fiecărui fiu al lui Dumnezeu, indiferent pe ce punct al pământului s-ar afla el. Privind la situaţia mondială, mulţi se simt asemenea sorei Faustina, incapabili de a se ridica, de a merge, de a schimba ceva şi lasă în seama altora această misiune. Dar nimeni nu trebuie să uite că, în interiorul său, există o cutiuţă cu imaginea lui Dumnezeu din care trebuie să scoată şi în care trebuie să aşeze speranţă.

Timpul Postului Mare să fie un timp în care fiecare creştin, privind personal la cutiuţa speranţei sale, să se întrebe: Ce am scos şi ce am aşezat în ea?

Pr. Florin-Petru Sescu