Interviu cu ÎPS Agostino Marchetto (III)

Conciliul a fost pasiunea vieţii mele

La 8 decembrie se împlinesc 50 de ani de la încheierea Conciliului Vatican II. Arhiepiscopul Agostino Marchetto, care a vizitat Dieceza de Iaşi în perioada 14-21 august, a vorbit în interviul dat la finalul vizitei şi despre Conciliu. Publicăm în acest număr această parte a interviului, a cărui traducere a asigurat-o pr. Claudiu Bulai.

- Să trecem la o altă temă. V-aţi dedicat şi istoriei Conciliului Vatican II. Papa Francisc a spus despre dv. în mai multe rânduri că vă consideră "cel mai bun hermeneut al Conciliului Vatican II". Se împlinesc 50 de ani de la închiderea Conciliului. Ce gândiţi despre Conciliu la acest aniversar? Care sunt cele mai importante roade ale acestui Conciliu?

Conciliul Vatican II s-a încheiat acum 50 de ani, la 8 decembrie, dată pe care papa Francisc a ales-o pentru începerea anului jubiliar, extraordinar, dedicat milostivirii. Aşadar, este un semn că papa doreşte să unească acest an special cu Conciliul Vatican II. Această pasiune pentru Conciliu a fost pasiunea vieţii mele. De fapt, istoria este iubirea vieţii mele, istoria care trebuie să fie "magistra vitae", deşi, ca să spunem adevărul, nu prea este, pentru că fiecare face experienţa sa şi nu caută să vadă ce li s-a întâmplat altora în aceeaşi situaţie şi astfel să tragă concluzii. Aşadar, până în anii '90 am fost specialist în Evul Mediu. Îmi amintesc de pr. Petru Tocănel, un franciscan conventual român, care a fost profesorul meu, m-a încurajat să scriu şi să mă dedic analizei ştiinţifice a istoriei Evului Mediu. În anii '90 celălalt profesor mi-a spus: Ajunge cu Evul Mediu, este nevoie să treci la perioada contemporană, să te dedici Conciliului Vatican II. Am văzut şi eu această necesitate, pentru că Evul Mediu este Evul Mediu, dar aici suntem în actualitate. Suntem în această reînnoire, reformă, aggiornamento în continuitate a unicului subiect Biserica, aşa cum a spus-o, în linie cu predecesorii săi, papa Benedict al XVI-lea. Sunt trei trepte la care se referă întrebarea dv. Prima treaptă: istoria Conciliului Vatican II. A doua este hermeneutica sau interpretarea care trebuie să fie corectă. A treia treaptă este aplicarea, receptarea corectă a Conciliului. Persoane importante au spus deja în timpul Conciliului că vor trebui sute de ani pentru a-l pune în practică.

- Dacă vreţi să dezvoltaţi aceste trei trepte...

Cu privire la istorie, aceasta nu este încă istorie. Vreau să spun că, după 50 de ani, nu avem acea distanţă de eveniment care să dea istoricului capacitatea de a nu fi polarizat în mod ideologic, conform punctului personal de vedere, ci de a se confrunta cu profunzimea istoriei. Cu privire la aceasta, peste câteva săptămâni voi publica Jurnalul conciliar ţinut de secretarul general al Conciliului Ecumenic Vatican II, Mons. Pericle Felici. Ţinând cont de calitatea celui care a ţinut jurnalul, cred că va fi o contribuţie importantă, care va ajuta la un mai mare echilibru în cercetarea istoriei Conciliului Vatican II. Apoi vine interpretarea, care trebuie să fie una eclezială. Este loc pentru realitatea ştiinţifică a analizei, este spaţiu pentru teologi, este spaţiu pentru toate, dar mai întâi trebuie să vedem ce spune magisteriul Bisericii. Papa spune că este o reformă. Aceasta nu înseamnă că este revoluţie. Nu înseamnă că înainte era într-un fel, iar acum este altfel, complet diferit. Nu poate fi vorba despre aşa ceva în Biserică. Prin urmare, încă mai este mult de muncă. În anul 2008 am publicat ultimul volum despre hermeneutică. Este contribuţia mea referitoare la hermeneuticele care se află, ca să spunem aşa, în circulaţie. Apoi vorbim despre receptarea Conciliului. Faptul că fiecare Biserică locală a trăit receptarea Conciliului, fiecare pe linia sa, nu înseamnă imediat că se poate vorbi de receptarea corectă a Conciliului. Este în continuare de lucrat la studierea, viziunea şi aprofundarea acestui mare eveniment care este Conciliul Vatican II. Până acum a fost o prezentare mai mult unilaterală şi imediată a Conciliului bazată în special pe jurnalele celor care au participat, dar nu pe izvoarele oficiale ale Conciliului care sunt documentele.

- Cu privire la punerea în practică sau receptarea Conciliului, care ar fi, după dv., aspectele de pus în practică? Puteţi numi unele dintre ele?

Fac referinţă la papa Benedict al XVI-lea care a făcut o nouă introducere la anumite documente conciliare pe care el le-a studiat. El spune: "Contrar la ceea ce se crede, raportul Bisericii cu lumea - preocuparea importantă a Conciliului a fost raportul Biserică-lume (Gaudium et spes), raportul cu ea însăşi (Lumen gentium) - nu este atât Gaudium et spes, ci sunt alte două documente care nu păreau atât de importante: cel care se referă la libertatea religioasă şi cel care se referă la dialogul cu religiile necreştine". Adevăratul răspuns al Bisericii pentru lumea contemporană vine din aceste documente care sunt declaraţii, nu sunt nici măcar constituţii, ceea ce nu vrea să spună că nu sunt documente ale Conciliului Vatican II. Sunt, cu toate efectele. Însă evoluţia postconciliară a dus la descoperirea că acestea sunt două puncte fundamentale în căutarea păcii, înainte de toate, a înţelegerii, a familiei popoarelor care trebuie să dialogheze. Aici este marea contribuţie a lui Paul al VI-lea cu enciclica Ecclesiam suam dată la începutul pontificatului său în care vorbeşte despre dialogul în diferite cercuri: dialogul în interiorul Bisericii, dialogul cu alte Biserici şi comunităţi creştine, dialogul cu alte religii, dialogul cu ateii sau cu agnosticii. Am vizitat în aceste zile mai multe comunităţi împreună cu PS Petru care mi-a dat mereu posibilitatea de a predica. Am adus laudă Domnului, dar am participat şi la Liturghii care au fost frumoase. Aşadar, această participare trebuie să fie rugătoare. Nu este doar o participare exterioară, ajungând doar să răspunzi, ci este nevoie de inimă, a te cufunda în acea mare rugăciune a lui Cristos şi a Bisericii, care este sfânta Liturghie, adică Euharistia. Aşadar, este o bucurie să auzi poporul care se roagă, care vede Liturghia ca marea sa rugăciune, în care sunt preoţii, apoi cei care slujesc la altar, cei care cântă, ofertoriul cu diferitele semnificaţii, posibilitatea de a primi Euharistia. Putem spune că una dintre marile realităţi de reformă realizate de Vatican II este reforma liturgică. Se vorbeşte de reformă, aşadar. Dar şi aici, toate lucrurile trebuie să fie sub semnul carităţii şi trebuie înţeleşi aceia care au dificultăţi cu schimbările liturgice. În acest sens este de lucru. Mai trebuie folosite şi limba latină şi canonul roman. Apoi, cuvântului lui Dumnezeu. Dar cuvântul lui Dumnezeu şi tradiţia. Apoi şi magisteriul trebuie să spună ceva în ceea ce priveşte cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul Augustin spunea: "Nu aş fi crezut în Scriptură dacă Biserica nu mi-ar fi prezentat-o". A fost o perioadă în care nu exista Sfânta Scriptură. Primul text pe care îl avem din Noul Testament datează din anul 52. Aşadar, de la moartea lui Isus şi până în anul 52 a fost predicarea, tradiţia. Numărul zece din documentul despre cuvântul lui Dumnezeu este o cheie fundamentală, deoarece acolo se arată continuitatea aprofundării cuvântului lui Dumnezeu. Apoi este documentul Lumen gentium care este extraordinar de frumos şi care vorbeşte despre reînnoirea reprezentării Bisericii ca mister, nu în sensul că nu se înţelege nimic, ci în sensul bogăţiei despre Biserică, cu toate imaginile preluate din Sfânta Scriptură: Biserica, trupul mistic al lui Cristos, poporul lui Dumnezeu, comuniune. Însă este şi comuniune ierarhică. Nu putem să renunţăm la acest adjectiv. Cullmann, un teolog protestant, vorbea despre geniul catolicismului astfel: "Trebuie să încercăm, spunea el, să nu pierdem geniul catolicismului". Voia să spună că Biserica Catolică are acel har, acea caracteristică de a pune împreună "şi pe acesta şi pe acela", nu "sau pe acesta sau pe acela". Şi cred că Vatican II este un bun exemplu a acestei sinteze realizate cu ajutorul Duhului Sfânt.

Pr. Cornel Cadar