Sfânta Scriptură

* A. "După înălţarea lui Isus, în camera de sus erau şi alţii împreună cu apostolii. Aşa găsim în Faptele Apostolilor. Când a coborât Duhul Sfânt a coborât peste apostoli sau peste toţi cei care se aflau acolo? Limbile de foc s-au aşezat peste toţi sau numai peste apostoli? Alte limbi le-au primit numai apostolii sau toţi? Ce s-a întâmplat cu darul limbilor în decursul istoriei? De ce astăzi nu văd în biserica în care merg eu darul limbilor"?

Cei prezenţi sunt "adunaţi împreună în acelaşi loc", adică în "casă" (Fap 2,2), în "camera de sus", după cum este precizat în Fap 1,13. A întreba dacă acolo era loc pentru "toţi", înseamnă a-i pune lui Luca o problemă pe care el nu o avea. Este inutilă, de asemenea, dorinţa de a identifica "casa" cu templul. Luca numeşte întotdeauna templul hieron (vezi Fap 5,42 unde face distincţia clară între templu şi casă).

Luca rămâne în planul învăţăturii şi vrea să sugereze ideea omenirii, deja amintită în Fap 1,14; cei prezenţi sunt uniţi nu doar într-un loc, ci şi într-o inimă. Nu este vorba de o întrunire cultuală, ci Luca îşi închipuie creştinii în rugăciune, în aşteptarea venirii Duhului, după cum şi Isus era în rugăciune când Duhul a coborât asupra lui (Lc 3,21s; cf. Fap 1,14).

Pentru semnificaţia lui "toţi" sunt diferite posibilităţi:

1) Luca se gândeşte numai la cei doisprezece apostoli, după cum arată Fap 2,14.

2) El îi are în minte pe cei unsprezece împreună cu grupul de femei şi de fraţi ai lui Isus enumeraţi în Fap 1,13, dar nu cei 120 din Fap 1,15.

3) Cu toată probabilitatea, evanghelistul se referă la totalitatea celor prezenţi declarată la urmă, adică la cei 120 din Fap 1,15. Pentru Luca interesează calificarea Duhului ca realitate eclezială (şi nu doar ierarhică) şi o face vorbind de revărsarea asupra tuturor, înainte de a îndrepta atenţia asupra grupului de martori (Fap 2,14).

Ceea ce se petrece este descris sub forma fenomenelor perceptibile prin intermediul auzului sau văzului, puternice şi misterioase, caracteristice teofaniilor, în special, teofaniei de pe Sinai. Relatarea biblică a teofaniei de pe Sinai era amplu comentată în iudaism: reflecţii pe care tradiţia lui Luca sau Luca însuşi putea să le cunoască. Filon din Alexandria este un martor interesant (De Decal. 32-47): "Dumnezeu "a poruncit să se facă în aer un sunet (echôn) invizibil", sunet care s-a "transformat în flacără de foc"; flacăra la rândul ei "se articula într-un limbaj (dialekton) familiar celor prezenţi"". Realitatea Rusaliilor este prezentată într-un mod familiar apocalipticii sensibile la transcendenţa divină şi cu pecetea stilistică a Septuagintei.

Deşi apostolii erau în aşteptarea împlinirii promisiunii făcute de Cel Înviat, evenimentul se petrece "dintr-o dată" şi în manieră imprevizibilă în manifestarea sa, specifică numai lui Dumnezeu. Acţiunea divină nu poate fi calculată de om.

"Din cer", adică de la Dumnezeu - originea divină a evenimentului este subliniată, ca la botezul lui Isus - s-a făcut simţit un vuiet (un zgomot) comparat cu dezlănţuirea unei furtuni (vânt puternic).

Evanghelistul ţine să evidenţieze coborârea Duhului ca putere, iar vântul este, fără îndoială, un element teofanic adaptat pentru a-l simboliza.

Ceea ce se simte nu este vântul, ci fenomenul acustic al zgomotului; acesta din urmă umple "toată casa". Prezenţa divinului umple întotdeauna total; este o prerogativă a lui Dumnezeu.

Mai exact, Luca vorbeşte de "limbi ca de foc". Cuvântul "limbă" (glôssa), în greacă, are dublul sens de organ care serveşte la vorbit şi de limbaj, adică dialectul în care se exprimă. Alegerea imaginii este făcută în vederea vorbirii în limbi din Fap 2,4 şi pregăteşte astfel cititorul pentru acest dar profetic. Aceste limbi de foc se împart - ceea ce presupune că la originea divină sunt una - şi fiecare limbă se aşază asupra fiecăruia dintre cei prezenţi: devine evident că Duhul a fost revărsat peste fiecare.

Pentru a introduce coborârea Duhului Sfânt şi a pune în lumină caracterul extraordinar şi divin al acestui eveniment, Luca se foloseşte de imagini pe care Vechiul Testament le folosea pentru marile teofanii ale istoriei mântuirii. Realitatea lui Dumnezeu nu poate fi descrisă în ea însăşi, dar presupune ajutorul semnelor-simboluri: vântul, focul, vuietul. Însăşi descrierea fenomenelor care este redată de autor nu ne permite să ne facem o reprezentare concretă, clară. Adverbul "ca", în schimb, sugerează să nu ne oprim asupra materialităţii a ceea ce este descris şi ne avertizează că suntem pe terenul analogiei. Realitatea divină poate fi percepută cu ajutorul semnelor, dar nu este uşor de înţeles în ea însăşi.

(Va urma în nr. din octombrie)

Pr. Alois Bulai