Interviu cu papa Francisc

Îmi lipseşte mersul pe străzi

Publicăm interviul acordat de papa Francisc, la 21 mai, apărut în cotidianul argentinian "La Voz del Pueblo" din Tres Arroyos (Buenos Aires) din 24 mai.

- Visaţi să fiţi papă?

Nu! Şi nici să fiu preşedinte al Republicii sau general al armatei. Există din aceia care visează asta. Eu nu.

- Nici în timp ce făceaţi carieră în slujirea episcopală nu v-aţi imaginat această posibilitate?

După ce am ocupat timp de 15 ani posturile de conducere în care m-au pus, mă întorsesem jos, să fiu duhovnic, paroh. Viaţa unui călugăr, a unui iezuit, se schimbă în funcţie de necesităţi. Cu privire la posibilitate, eram în lista celor care puteau deveni papă în celălalt conclav. Dar de data aceasta, a doua oară, dată fiind vârsta mea, 76 de ani, şi dat fiind faptul că erau cu siguranţă persoane mai valoroase... Astfel... nimeni nu amintea de numele meu, nimeni. În afară de asta, spuneau că sunt un kingmaker (un mare alegător, aşa cum sunt numiţi acei cardinali, care datorită experienţei şi a autorităţii lor au mai mare influenţă decât alţii asupra rezultatului electoral) şi puteam să influenţez asupra votului cardinalilor latino-americani. Până acolo încât în ziare nu ieşise nicio fotografie de-a mea, nimeni nu se gândea la mine. Casele de pariuri din Londra îmi dădeau locul al 46-lea (râde cu poftă). Nici măcar eu nu mă gândeam la mine, chiar nu-mi trecea prin minte.

- Şi când aţi fost ales ce aţi simţit?

Înainte de alegerea definitivă am simţit multă pace. "Dacă Dumnezeu vrea asta", m-am gândit. Şi am rămas în pace. În timp ce se numărau voturile, care sunt veşnice, recitam Rozariul, liniştit. Aveam alături pe prietenul meu, cardinalul Claudio Humes, care într-o votare precedentă celei definitive mi-a spus: "Eh, nu te îngrijora, că aşa lucrează Duhul Sfânt" (râde din nou).

- Aţi acceptat imediat?

M-au dus în sacristie, mi-au schimbat reverenda şi tot aşa, pe teren. Şi acolo am spus ceea ce mi-a venit în minte.

- A fost ceva natural atunci?

Da, am simţit multă pace şi am spus ceea ce-mi venea din inimă.

- Recunoaşteţi magnetismul pe care-l generează oamenii? Spun asta pentru acel ceva în plus pe care figura dv. îl dă investiturii papale.

Da... ştiu că oamenii (ezită, tace). Înainte nu înţelegeam de ce se întâmpla. Unii cardinali mi-au spus că oamenii spun "îl înţelegem". Clar, eu încerc să dau exemple la audienţe, în lucrurile pe care le spun, ca astăzi (în audienţa generală de miercuri) când am povestit anecdota de când eram în clasa a patra elementară. Atunci oamenii înţeleg ceea ce eu vreau să spun. Ca atunci când am vorbit despre cazul părinţilor despărţiţi, care îi folosesc pe copii ca ostatici, un lucru foarte trist, îi fac să devină victime, tata vorbeşte rău despre mama sau viceversa şi în capul copilului se creează multă învălmăşeală. Încerc să fiu concret şi ceea ce tu numeşti magnetism unii cardinali îmi spun că are de-a face cu faptul că oamenii mă înţeleg.

- Ce vă lipseşte din viaţa dv. de dinaintea alegerii ca papă?

Să ies în stradă. Acest lucru, da, îmi lipseşte, liniştea de a merge pe străzi. Sau de a merge într-o pizzerie ca să mănânc o pizza bună (râde).

- Seara puteţi să vă odihniţi, scoateţi ştecherul din priză?

Eu nu am un somn foarte profund, dar mă aşez în pat şi adorm imediat. Dorm şase ore. În mod normal la nouă sunt în pat şi citesc până aproape la zece, când începe să-mi lăcrimeze un ochi, atunci sting lumina şi aşa rămân până la patru, când mă trezesc singur, este deşteptătorul biologic. Este adevărat, apoi, am nevoie de siestă. Trebuie să dorm de la patruzeci de minute la o oră, astfel îmi scot pantofii şi mă întind în pat. Şi în acest caz dorm profund şi mă trezesc singur. Când nu fac siesta, simt acest lucru.

- Ce citiţi înainte de a adormi?

Acum citesc un text despre sfântul Silvan de la Muntele Athos, un mare maestru spiritual.

- În vizita de la Manila aţi vorbit despre importanţa lacrimilor. Dv. plângeţi?

Când văd drame umane. Ca alaltăieri, când am văzut ceea ce li se întâmplă oamenilor din poporul rohingya, care ajung pe şlepuri în ape thailandeze; când se apropie de uscat le dau ceva de mâncare, apă şi apoi îi aruncă din nou în mare. Acest lucru mă înduioşează profund, acest tip de dramă. Apoi copiii bolnavi. Când văd ceea ce aici numesc "boli rare", produse de neatenţia faţă de ambient, mi se strânge inima. Când văd acele creaturi, îi spun Domnului: "De ce ei şi nu eu?" Şi atunci când merg în puşcării mă înduioşez. Din cele trei Joi Sfinte pe care le-am celebrat, două au fost într-o închisoare, o dată într-una pentru minori şi altă dată în cea de la Rebibbia. Şi apoi în alte oraşe din Italia pe care le-am vizitat am fost în închisoare, am mâncat cu deţinuţii şi în timp ce discutam cu ei mi-a venit în minte: "Şi imaginează-ţi că şi eu aş putea să fiu aici!" Adică, niciunul dintre noi nu este sigur că nu va comite niciodată un delict, ceva pentru care să fie pus în închisoare. Atunci mă întreb, pentru ce Dumnezeu a permis ca eu să nu fiu aici. Şi simt durere pentru ei şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că nu sunt aici, dar în acelaşi timp simt că acea mulţumire este de convenienţă, pentru că ei n-au avut oportunitatea pe care am avut-o eu de a nu face o prostie aşa încât să ajung în puşcărie. Acest lucru mă face să plâng interior. Mă atinge profund.

- Dar ajungeţi să plângeţi cu lacrimi?

Public nu plâng. Mi s-a întâmplat de două ori să fac asta, dar am reuşit să mă stăpânesc la timp. Eram prea înduioşat, ceva lacrimi mi-au scăpat, dar n-am dat importanţă şi după un pic de timp mi-am dat cu mâna pe faţă.

- Sunteţi la curent cu tot ceea ce se publică?

Nu, nu. Citesc numai un ziar, "La Repubblica", care este un ziar pentru gruparea medie. Fac asta dimineaţa şi nu petrec mai mult de zece minute ca să dau o raită prin el. La televizor nu mă uit din 1990 (îşi ia timp ca să răspundă). Este o promisiune pe care am făcut-o Fecioarei de pe Carmel în noaptea de 15 iulie 1990.

- Pentru un motiv deosebit?

Nu, nu, mi-am spus: "Nu e pentru mine".

- Cum vedeţi Argentina din Vatican?

Ca o ţară cu multe posibilităţi şi atâtea oportunităţi pierdute. Aşa cum spunea cardinalul Quarracino. Şi este adevărat. Suntem o ţară care a pierdut multe oportunităţi în cursul istoriei sale. Ceva nu merge, cu toată bogăţia pe care o avem. Ca relatarea despre ambasadorii ţărilor care au mers să se plângă lui Dumnezeu pentru că argentinienilor le-a dat atâtea bogăţii şi lor numai una, ori agricultura, ori minele. Dumnezeu i-a ascultat şi apoi a răspuns: "Pentru a compensa lipsa lor i-am dat pe argentinieni".

- De ce repetaţi mereu: "Rugaţi-vă pentru mine"?

Pentru că am nevoie de asta. Am nevoie ca să mă susţină rugăciunea poporului. Este o exigenţă interioară, trebuie să fiu susţinut de rugăciunea poporului.

- Cum v-ar plăcea să fiţi amintit?

Ca o persoană bună. Ca să spună: "Era o persoană bună care a încercat să facă binele". Nu cer altceva.

(După L'Osservatore romano, 25 mai 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu