Consacrarea iubirii
"Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică" (In 3,16).
"Dumnezeu este iubire [...] Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, unul născut, ca să trăim prin el" (1In 4,8b-9).
"Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul" (In 15,13-14.17b).
Meditând cum se cuvine aceste cuvinte ale lui Isus, precum și cele ale apostolului său iubit, Ioan, ne convingem de consacrarea iubirii dumnezeiești care este, de fapt, rostul existenței noastre și al întregii creații. Dumnezeu ne iubește, chiar dacă ne îndepărtăm de el prin păcate; ne rabdă și ne așteaptă să ne întoarcem la el, "la casa părintească", pentru a ne bucura împreună cu el. Voința lui, Cel Sfânt prin definiție, este ca și noi să fim sfinți, prin harul său pe care ni-l oferă mereu. El își alege dintre fiii și fiicele oamenilor pleiada cea mare a acelora care i se consacră în iubire, în mod deosebit, pentru ca, prin viața lor curată, sfântă, exemplară, caritabilă, să fie încurajare tuturor semenilor lor. În pofida nepăsării multora, prea multora care "nu își bat capul cu împărăția cerurilor", iubitorii lui Dumnezeu, încrezători în milostivirea divină, fără margini, se roagă și activează, în conformitate cu profilul carismei lor, pentru "toți fiii risipitori", pentru convertirea lor, "ca să nu piară de lipsă și de foame".
Preasfânta inimă a lui Isus, "plină de bunătate și de dragoste", ne cheamă necontenit la sine, pe căile întortocheate și încâlcite ale lumii, pentru a ne duce la "limanul adevărului și al unirii în credință".
Preasfântă inimă a lui Isus, regele și centrul tuturor inimilor, ai milă de noi toți! Marie, mama iubirii noastre, roagă-te pentru noi!
P.A.D.