A fi misionar
Prin intermediul Centrului Misionar Diecezan și cu acordul Institutului Teologic "Sfântul Iosif" din Iași, în luna septembrie 2014 am avut șansa să pornesc spre Ecuador, pentru a-mi desfășura anul pastoral-social în cadrul misiunii românești din Palestina.
Încă de la începutul acestei experiențe m-am întrebat: Ce înseamnă să fii misionar? și mi-am răspuns că a fi misionar este o chemare și o trimitere, din partea lui Dumnezeu, la acei oameni care au nevoie să cunoască cuvântul și dragostea lui. Nu știam dacă sunt vrednic să fiu misionar, nu știam dacă voi reuși să fac față exigențelor și lumii de aici din Ecuador, nu știam dacă pot duce cuvântul lui Dumnezeu la acei oameni care nu au auzit încă de el sau care știu atât de puțin despre el!?
Acum, când mă apropii de finalul anului pastoral, aș putea încerca să dau un răspuns la toate aceste întrebări și temeri care erau în inima mea. Mi-am dat seama că nu trebuie să te lași cuprins de teamă, ci de curajul dat de Dumnezeu. Că nu pregătirea intelectuală sau teologică sunt cele mai importante, deși nu te poți lipsi de ele, ci deschiderea și disponibilitatea de a-l primi, de a dialoga cu celălalt. Lumea este însetată de prezența omului lui Dumnezeu care să trăiască, să se roage și să vorbească cu ei. Iar lucrurile acestea le-am experimentat încă de când am ajuns în localitatea Palestina și a trebuit să țin locul pr. Bartolomeu Blaj, el plecând în România pentru înmormântarea tatălui său. Am avut încredințată în mâini întreaga parohie.
Deși neexperimentat, necunoscător și temător, am reușit să trec peste toate numai cu încrederea în ajutorul lui Dumnezeu și sprijinit fiind de îndrumările pr. Ioan Blaj. Nu mi-a fost ușor să o scot la capăt cu pregătirea copiilor și părinților pentru prima sfântă Împărtășanie, cu pregătirea hramului secundar și a ceremoniilor ce s-au desfășurat la împlinirea celor cinci ani de la consacrarea Bisericii. Mi-a fost greu la început cu celebrarea liturgiei cuvântului prin sate, mai ales că nu stăpâneam încă bine limba. A fost dificilă pregătirea hramurilor, a înmormântărilor, a activităților specifice cu tinerii, copiii, ministranții și cateheții misiunii noastre, fără a cunoaște îndeaproape cultura.
A fost greu, dar entuziasmul și bucuria pe care am citit-o pe chipul oamenilor care l-au descoperit și urmat pe Dumnezeu mi-au dat curaj să împlinesc cu mai mult entuziasm misiunea mea. A fost fascinant să văd copiii care se pregătesc pentru prima sfântă Împărtășanie și care învață tocmai pentru a-l putea primi pentru prima dată pe Isus în inimile lor, să văd sărbătorile frumoase și pline de participarea credincioșilor. Mi-am dat seama că bucuria pe care o împărtășesc cu toții nu face decât să atragă și pe alți oameni la credință. Mi-am dat seama că sunt asemenea unei baterii la o mașină care, făcându-și treaba bine, oferă scânteia necesară pentru a porni motorul. Odată pus în mișcare, motorul nu face decât să meargă de la sine și să încarce la rândul său bateria.
Am trăit în tot acest timp experiența vizitării satelor atât de îndepărtate și greu accesibile, mai ales când plouă, am celebrat liturgia cuvântului, am vizitat bolnavii, am făcut înmormântări, am participat la pregătirea hramurilor și toate celelalte activități, și astăzi mi se pare totul atât de simplu. Am oferit timpul, disponibilitatea și capacitățile mele, iar Dumnezeu a lucrat mai mult decât mi-am dat eu seama.
Nici astăzi, la finalul experienței mele, nu știu dacă am fost sau sunt vrednic de această misiune. Ceea ce știu, este că Dumnezeu m-a chemat, iar eu am răspuns. De toate celelalte s-a îngrijit el. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru ajutorul și forța pe care mi-a dăruit-o în tot acest timp.
Alois Cancel