Terapie pe termen lung
Încă de mic mi-a intrat în minte ideea că sunt timid. Așa am început să refuz roluri la serbările de la școală, funcții la nivel de clasă, mergând până acolo încât am amânat și primirea sacramentului Mirului, deoarece, spuneam eu: "Mă vede lumea!" În realitate însă, eu știam că nu este așa. Eram un băiat curajos, uneori chiar sfidător și, aș spune, de-a dreptul șiret.
Îmi plăcea să nu mă implic lăsându-i pe alții să-și "rupă gâtul", după care eu veneam să trag foloasele. E adevărat că nu dialogam prea mult, dar eram gata să stau la pândă ore în șir, cu o răbdare, de multe ori, care mă mira și pe mine, doar ca să iau "premiul" cel mare. Problema e că m-am obișnuit așa! Ajunsesem la ceea ce, mai ales astăzi, se numește "alură de șmecher!"
La rândul meu, ca și în cazul altor adolescenți, am învățat de la prietenii mai mari că trebuie să încep să merg la "agățat". Mi-am procurat garderoba necesară, am trecut și pe la frizer pentru a mă asigura că sunt în trend cu ultima frizură și am ieșit... În fața mea se deschidea nu doar o lume tentantă, dar și una nouă. Nu mai eram copilul de altădată, nu mai puteam "înghiți" chiar tot ceea ce îmi spuneau părinții și profesorii. Trebuie să mărturisesc că, dacă mai participam uneori la câte o cateheză în biserică, o făceam doar pentru că acolo ar fi putut să fie posibila mea prietenă. Trebuia să fiu remarcat sau, mai bine zis, era timpul să mă fac remarcat. Problema e că purtam cu mine o povară sau, mai degrabă, o etichetă, aceea de om închis. Prietenii, printre care, evident că și fetele, se obișnuiseră cu mine cunoscându-mă ca pe o persoană închisă și mă evitau. Atunci am început să mă impun. Dacă "piața" dorea schimbarea, trebuia să o fac. Din băiatul timid de altădată am devenit băiatul dur și omniprezent pe care și-al doreau mai ales fetele. Oare și-l doreau cu adevărat sau era doar o închipuire a mea?
Voi sări peste mai multe etape și vă voi spune că între timp m-am și căsătorit. Așadar, băiatul timid, dur, cu "alură de șmecher", cu freză și cu haine la modă, s-a pus la casa lui. Și am ajuns la vârsta când începi să râzi de ceea ce făcea-i în copilărie, adolescență și tinerețe.
De fapt, ceea ce mă preocupă cel mai mult, drept pentru care am dorit să împărtășesc experiența mea cu voi, este faptul că m-am preocupat pentru multe lucruri, pentru imaginea mea exterioară, dar nu pentru ceea ce trebuia să susțină din interior omul exterior. Așa m-am trezit că viața reală, viața de familie, nu avea și nu are nimic în comun cu visele mele. Efortul meu mă ducea la o rezolvare a problemelor doar pe termen scurt; abia acum am înțeles că totul trebuie gândit pe termen lung. De când sunt căsătorit, nu o dată am fost pus în situația de a ridica glasul pentru că nu eram obișnuit să-mi clădesc argumente solide, nu o dată am preferat să fug de realitate, în loc să o înfrunt și, mai ales, nu o dată, am intrat în competiție cu soția mea pentru a-i demonstra cât de mult m-am schimbat față de imaginea pe care la rândul ei și-o făcuse despre mine.
Toate acestea nu m-au ajutat, așa cum speram, din contra, mă îndepărtam tot mai mult de ceea ce trebuia și trebuie să fie o viață de familie profundă. Am învățat treptat ce înseamnă dialogul sincer și am dezvoltat în mine dorința de a-mi împărtăși cu mult calm părerile, de a le asculta cu același calm pe ale soției și de a le îmbina în așa fel încât să fie bine pentru întreaga noastră familie. Și, credeți-mă, chiar dacă este o terapie pe termen lung, funcționează! (Eugen)
Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba