"Babaul" nu există, aşadar, curaj!

Revăd şi acum serile în care mama mă trimitea după apă. Să fiu sinceră, mi-era atât de frică! Iar dacă iau în calcul şi beciul, în care păstra murăturile şi cartofii, deja mi se pare că retrăiesc toată frica pe care o experimentam ori de câte ori trebuia să-i aduc ceva de acolo.

Aşa am fost crescută eu! Am înţeles că trebuie să-mi fie frică de "babau", ceea ce mai târziu s-a transformat în frică de întuneric, pentru ca apoi să-mi fie frică de băieţi şi de locurile retrase, în care, poate fără voinţa mea, m-aş fi regăsit deodată singură.

Abia în adolescenţă mi-am dat seama de ce mi-au insuflat părinţii această aşa-zisa frică. Trebuia să am grijă de mine, de integritatea mea fizică, trebuia să-mi protejez trupul de ochii altora şi aceasta nu ascunzându-mă, ci "ascunzându-l". Cu alte cuvinte, trebuia să învăţ încă de mică să-mi păstrez puritatea trupească printr-o îmbrăcăminte adecvată şi printr-o atitudine pe măsură, pentru a nu lăsa spaţiu nici unei interpretări care ar fi putut să vină mai ales din partea băieţilor.

Am înţeles mai târziu că noi, fetele, suntem create pentru ca într-o zi, răspunzând unei chemări speciale din partea lui Dumnezeu, să fim alese de un băiat, alături de care să întemeiem o familie. O familie! Ce cuvânt nobil! Ce plan de iubire!

Crescusem cu frica de care vă spuneam. Nu mergeam singură după apă pentru că mă temeam, iar în beci aprindeam de fiecare dată lumina. La şcoală am învăţat că trebuie să fiu modestă, reţinută în gesturi şi decentă în îmbrăcăminte, iar în vorbe, trebuia să fiu atentă mai ales la cuvintele cu dublu înţeles. E inutil să spun că peste toate acestea era şi motivaţia spirituală, insuflată şi susţinută de preoţii noştri care ne îndemnau mereu la modestie. Şi acum îmi vin în minte cuvintele părintelui paroh care spunea că "modestia dă frumuseţea unei fete şi nu frumuseţea ei în sine, care este trecătoare".

A sosit ziua primei mele îndrăgostiri. Ce luptă! Cum s-au răsturnat deodată toate principiile bune din mine! Cum am uitat şi de frică, şi de întuneric, şi de modestie! Dar el, actualul meu soţ, educat la rândul său în acelaşi spirit în care fusesem educată eu, m-a ajutat să înţeleg că nu sunt un lucru, ci o persoană, că nu se va căsători cu mine pentru un timp, ci pentru toată viaţa, şi că, odată căsătorită, nu-mi voi mai aparţine în totalitate, ci vom aparţine unul altuia pentru totdeauna.

Cum sunt frumoşi băieţii bine educaţi! Şi nu ştiu dacă o să mă credeţi, dar din acea zi mie nu mi-a mai fost şi nu-mi mai este frică. Mă simţeam şi mă simt în siguranţă pentru că am lângă mine pe cineva care mă iubeşte ca pe o persoană. Astăzi, când formăm cu adevărat o familie, pentru că între timp ne-a făcut Dumnezeu un dar, ne-a dat un copil, nu pot decât să constat că efortul părinţilor mei în a-mi da o educaţie bună a meritat şi le mulţumesc!

Astăzi "babaul" nu mai spune mare lucru, iar copiii nu mai sunt educaţi în adevăratul spirit al respectului şi al fricii. Departe de mine gândul că trebuie să ne speriem copiii sau să-i educăm în aşa fel încât să le fie frică în adevăratul sens al cuvântului. Pornind însă de la ideea de frică va trebui să ajungem la aceea de respect. Un copil trebuie să înveţe de mic ce înseamnă respectul, pentru a se respecta pe sine şi pe alţii atunci când va începe să crească şi mai ales atunci când va intra cu adevărat în viaţa socială. Iar o fetiţă va trebui să înveţe şi mai mult ce înseamnă respectul de sine pentru a nu deveni mai târziu, prin modul de a fi şi de a se îmbrăca, piatră de poticnire. Lipsa de modestie face mai rău omenirii decât adevăratele războaie. Aşadar, curaj! "Babaul" nu există, există doar respectul dobândit prin conştientizarea a ceea ce suntem şi facem. (Simona)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba