|
Un papă curajos, obișnuit cu dificultățile Beatificarea papei Ioan Paul al II-lea este un mare eveniment pentru catolici și nu numai. Într-un interviu acordat agenției Zenit, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea, descrie itinerarul procesului de beatificare, aspecte cunoscute și necunoscute din viața papei Ioan Paul al II-lea. Din lungul interviu luat de jurnaliștii de la Zenit (De Anita S. Bourdin și Sergio Mora) au fost selectate cele mai relevante întrebări și răspunsuri. - Este vreun aspect pe care nu-l cunoșteați și care v-a uimit la Ioan Paul al II-lea? Lucrul care m-a uimit, în afară de aspectul cel mai important, este descoperirea că izvorul, originea acestei activități extraordinare, a acestei generozități în acțiune, a profunzimii gândirii sale este raportul cu Cristos. A rezultat cu siguranță un om mistic. Un mistic în sensul că era un om care trăia prezența lui Dumnezeu, care se lăsa condus de Duhul Sfânt, care era în dialog constant cu Domnul și care și-a orientat viața sa în jurul întrebării: "Mă iubești tu?". Așa încât viața lui a fost răspunsul la această întrebare esențială a Domnului. De aceea, cred că acest aspect este comoara cea mai mare a procesului. - În acest dialog era ceva care să poată face să ne gândim la o cruce pentru Ioan Paul al II-lea? Vorbea mult despre suferință și despre solidaritate. Existau lucruri care îl tulburau din acest punct de vedere? Un om cu o sensibilitate mare ca a lui nu putea să rămână indiferent în fața suferințelor din lume. Și noi am constatat aceasta; era foarte vigilent, atent la orice se întâmpla în lume. Nu se temea să-și ridice glasul și să spună și lucrurile care nu corespundeau modului obișnuit de a vorbi. E suficient să citez apelul său din inimă pentru pace în ajunul conflictului din Golf, când spunea: "Eu aparțin generației care cunoaște războiul". Au fost cuvinte foarte puternice. Cu siguranță, un gând care nu se conforma cu acel "corect din punct de vedere politic"... Cu siguranță, lucrul pe care l-a avut mereu în inimă ca un mare gând era acel genocid silențios care are loc cu avortul. Întrebarea cu privire la bogăția vieții umane încă de la zămislire, asta da, a fost cu siguranță o cruce și o durere constantă în viața lui... - Când Ioan Paul al II-lea a urcat la scaunul pontifical, în Biserică exista o serie de probleme care păreau aproape fără ieșire: pe de o parte teologia eliberării, pe de altă parte schisma lefebriană. Și la sfârșitul pontificatului au fost făcuți foarte mulți pași pentru a uni Biserica și a rezolva aceste probleme... Da, cu siguranță a fost un papă care în mod providențial a adus în ministerul său petrin energie, era un papă tânăr. Era și un papă obișnuit să se confrunte cu ostilitatea: Biserica din Polonia în fața comunismului. Un papă cu mare pregătire intelectuală și culturală, științifică, un pontif cu mare sensibilitate chiar estetică, atent la atâtea valori. A știut să redea prospețime Bisericii, făcând mereu referință la prospețimea pe care a dat-o Conciliul Vatican II. Este papa care a actualizat, care a dus înainte gândirea Conciliului. Și în acest sens a făcut foarte mulți pași, a întreprins atâtea activități care au putut să întărească puțin barca Bisericii. - Există o sfințenie și o paternitate. El a vorbit despre această paternitate. M-am întrebat mereu dacă într-o zi va fi beatificarea tatălui lui Wojtyla, pentru că este o figură paternă extraordinară care într-adevăr l-a marcat și pe fiul său. În mod absolut, da. Privind această familie se vede în ce mod a lucrat Domnul. Ioan Paul al II-lea spunea mereu că a fost primul său maestru de spiritualitate, prima călăuză în viața spirituală, primul seminar pe care l-a frecventat. Cu siguranță avea imaginea acestui tată, a acestui militar, soldat, care îngenunchea și se ruga noaptea în fața icoanei sfintei Fecioare Maria. Sunt lucruri care rămân în inima unui copil. Un om care l-a însoțit pe copilul său de mână în pelerinaj la Czestochowa. L-a inițiat la rugăciune. Dar era și figura fratelui, pe nume Edmund, și el o persoană ieșită din comun, care s-a dedicat în totalitate carității, plătind apoi personal. - Ajuns în vârstă au devenit vizibile sacrificiile din viața lui, în timp ce sunt mai puțin cunoscute acelea de când era mai tânăr. Ne puteți spune ceva mai mult despre posturile și sacrificiile despre care vorbiți? Suferința cauzată de boală a fost un aspect care la sfârșitul zilelor sale a devenit aproape o icoană a pontificatului său, dar nu era unica dimensiune a mortificației în viața lui. Încă de tânăr a fost inițiat la spiritualitatea carmelită. Era fascinat de Carmel, așa încât atunci când era încă tânăr se gândea că are o vocație carmelită. Rămăsese fascinat de sfântul Ioan al Crucii, de sfânta Tereza, de sfânta Tereza cea Mică, motiv pentru care practicile de pocăință personală erau prezente în viața lui. Acesta era un aspect pe care nimeni nu-l cunoștea, pe care l-am aflat numai în contextul procesului, și îmi amintesc că a tulburat pe mulți atunci când s-a aflat. Și totuși da. A fost un semn al credinței sale profunde, al vieții sale spirituale. - A fost un pic un "scandal", în sensul că într-o lume în care tuturor le este frică să îmbătrânească, să nu fie eficienți, a dus până la sfârșit boala sa, fără a o ascunde. Și să vezi apoi miile de persoane care s-au așezat la rând pe Via della Conciliazione pentru a-l vedea... Care a fost aspectul care v-a uimit mai mult la Ioan Paul al II-lea? Incapacitatea lui de a vorbi, atunci când a rămas mut, când nu mai putea să spună nimic, ci pur și simplu persevera, rămânea, exprima apropierea sa, iubirea sa, acel "iată-mă" al său în fața Domnului, fără a ascunde acest aspect. Acolo, probabil, cu adevărat ne-a oferit exercițiile spirituale cele mai mari, fără a spune nimic, pur și simplu ca martor. A fost un mod foarte senin de a duce înainte această realitate care face parte din experiența umană. Putem s-o considerăm o perspectivă a vieții creștine; și suferința, și moartea fac parte din viață, desigur, ca o trecere. Cu această mărturie, cu acest "a nu se rușina" al său a redat speranța atâtor persoane, aproape ca o rușine pentru că sunt purtători de boli, de bătrânețe. Trăim într-o civilizație care vrea, într-un fel, să exorcizeze moartea, ca în Statele Unite al Americii, unde există o întreagă industrie pentru a înfrumuseța moartea, care aproape că nu apare ca moarte. El a mers înainte în pofida semnelor suferinței, a morții care se apropia, făcând să se înțeleagă că este o perioadă a vieții. - A privit vreodată cineva cu neîncredere decizia lui Ioan Paul al II-lea de a institui Ziua Mondială a Tineretului, din cauza situațiilor de promiscuitate care se puteau crea între tineri? Nu era neîncredere nici din partea papei, nici din partea tinerilor care gândeau încă în mod învechit. El gândea în mod foarte modern. Era un preot care simțea. El însuși a spus acest lucru, că darul este un mister, că preotul nu trebuie să caute să fie la modă pentru că este mereu la modă, este mereu actualizat, pentru că acela pe care un preot îl reprezintă este Cristos. Și el a știut să convoace acești tineri tocmai jucând pe noutatea care este Cristos. (După Zenit, 6-8 aprilie) Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |