Amintiri despre pr. Dumitru-Sandu Matei

Pr. Dumitru-Sandu Matei s-a născut la Sărata (Bacău) la 13 iulie 1913. A fost sfinţit preot la 24 iunie 1939, la Iaşi. Numit capelan militar în Iaşi, se remarcă printr-o dăruire deosebită faţă de săraci şi de cei răniţi în război. Regimul comunist l-a considerat trădător şi l-a condamnat la moarte, fiind executat la 21 februarie 1951 în închisoarea din Jilava. Printre cei care l-au cunoscut se numără şi domnul Eduard Lisacoschi, din Iaşi, a cărui mărturie o redăm în continuare.

Ca elev al Şcolii primare Parohiale "Notre Dame de Sion" (absolvită în anul 1942) şi mai apoi al Seminarului "Sfântul Iosif" până la naţionalizarea brutală din august 1948, am crescut, am trăit şi am fost educat în jurul bisericii din Iaşi, alături de mari personalităţi ale timpului pe care le evoc permanent cu dragoste şi pioşenie.

În clasele primare toată educaţia religioasă, spirituală, am primit-o zilnic de la călugăriţele mănăstirii (mere Theodoret şi sora Leontina de la Institutul "Sfânta Maria"), prin prezenţa comună la sfânta Liturghie de duminică, din primele vineri ale lunii, precum şi prin orele de religie, care sâmbăta erau asistate de un preot.

Începând cu anul 1940, eram singurul elev al şcolii scutit de prezenţa la orele de dimineaţă cu condiţia de a ministra la Liturghia Mons. Dumitru Romila, directorul şcolii. Am trăit deci foarte aproape de viaţa Parohiei (preoţi, biserică, sacristie), asimilându-mă cu toată activitatea publică a Bisericii, conform vârstei pe care o aveam. De aceea vreau să menţionez aici cu bucurie, chiar fără modestie, că mă simţeam iubit de toţi preoţii care au "trecut" prin Parohia Iaşi, care m-au tratat totdeauna cu deosebită delicateţe şi grijă.

Dar amintirile sunt multe şi frumoase, iar înşirate acum ar arăta ca o autobiografie...

Mă îndrept cu gândul totuşi la părintele Dumitru Matei, pe care l-am cunoscut în anul hirotonirii sale, când a început să asiste la orele de religie de la şcoală, sâmbăta. E adevărat că se ocupa de clasele mai mici care se pregăteau pentru sfânta Împărtăşanie şi de cei mai mari pe care îi dorea ministranţi. Ne voia cu încălţămintea curată, cu mâinile curate, cu părul tuns, făcându-ne conştienţi de ceea ce se întâmplă la altar în timpul sfintelor Liturghii. Încetul cu încetul, părintele a început să nu mai aibă grijă de noi, ministranţii; nu mai avea timp, era mereu grăbit, mereu în fugă, prăfuit pe haine şi încălţăminte: descoperise pe nevoiaşii cartierelor Calea Gălăţii, Nicolina, Sfântul Andrei, cărora războiul le adâncise drama şi faţă de care părintele nu şi-a mai găsit odihna. Era aşteptat ore întregi de mame cu copii mai mari şi mai mici, până venea părintele de la alte necazuri, şi care după câteva minute de la întâlnire plecau pomenind de "părintele cel bun".

Spitalele erau pline de bolnavi. La Spitalul "Sfântul Spiridon", la izolare, la dr. Ghelerter, părintele era ca la el acasă; pe toţi, personal medical şi bolnavi, îi cunoştea şi îi vizita zilnic, iar el era cunoscut şi respectat.

Au început să vină răniţii de pe front. La Spitalul "Sfântul Spiridon" se făcuse o linie de tramvai care aducea răniţi direct din gară. Părintele nu putea rămâne pe margine, fie că era vorba de răniţi români sau germani. De două ori pe săptămână erau înmormântări la cimitirul "Eternitatea", unde îl însoţeam şi stăteam toată dimineaţa.

Pomenesc aici cu plăcere şi admiraţie pe evlavioasa, umila şi devotata bătrânică Tincuţa care se ocupa de curăţirea încălţămintei preoţilor şi care nu mai dovedea cu cea a părintelui Matei; iar bucătăreasa era nevoită să stea ore întregi după program aşteptându-l cu masa. Nu ştiu dacă părintele mânca!

De obicei, părintele Matei celebra sfânta Liturghie la ora opt. Cu cel mult cinci minute înainte intra pe uşa din spate a sacristiei, iar noi, ministranţii, eram pregătiţi cu perie de haine şi ghete pentru că părintele nu intra niciodată la altar plin de praf sau noroi. La acea oră deja părintele nu venea de acasă.

Îl ajutam la îmbrăcat. Alba, de obicei mai largă, mai lungă, cu multă dantelă, trebuia aşezată ordonat şi în pliuri la spate, ţinută îngrijită la care nu renunţa când ieşea la altar şi pe care şi-o controla în oglinda mare a sacristiei.

Cerceta "ordo" şi, dacă se permitea sfânta Liturghie în negru, "pro defunctis", aşa o celebra. Era o celebrare ceva mai scurtă; era momentul când nu se mai grăbea, când se oprea din goana Sfinţiei sale, lăsând locul unor momente de adâncă reculegere, evlavie şi linişte. Se odihnea!...

Sacristia era dotată cu câteva serviete în care erau pregătite toate cele necesare pentru vizita la bolnavi, pentru înmormântări, şi pe care noi, ministranţii, eram datori să le ţinem în perfectă stare. După sfânta Liturghie, lua o asemenea servietă şi apoi sfânta taină din tabernacol şi pleca grăbit, aşa cum venise. Începea o nouă zi, la fel ca toate celelalte!

Părintele era bun, era blând, surâdea mereu, zâmbetul său nu era niciodată obosit, plictisit. Şi cum vorbea!...

Astăzi, după 60 de ani, îmi răsună în suflet cuvintele lui din actul de consfinţire, pe care le-a recitat în numele preoţilor din Iaşi cu ocazia sfinţirii şi aşezării icoanei inimii neprihănite a Mariei deasupra uşii principale, în august 1948: "... Tui sumus, tui perpetuo esse volumus...". În acel context de nesiguranţă, ameninţare şi poate frică, vocea părintelui avea inflexiuni dureroase, dar de speranţă.

Deseori pomenea la predică, dar şi în discuţiile particulare, de părintele Miguel Pro, martir al Bisericii mexicane, cu care a împărtăşit oarecum aceeaşi soartă, tot într-o revoluţie socialistă, executat tot de comunişti.

Eduard Lisacoschi