Seminarişti în Kenya

De patru ani, tinerii de la Seminarul din Iaşi au posibilitatea să facă în anul pastoral o experienţă în cadrul Misiunii Diecezei de Iaşi din Kenya. Înfruntând distanţa destul de lungă, stilul de viaţă specific locului, cu multe lipsuri, seminariştii s-au întors de fiecare dată mult mai încrezători în ei înşişi, dornici de a-şi desăvârşi formarea la sfânta Preoţie. Eusebiu Bulai şi Alin Conţu au plecat în luna noiembrie anul trecut şi s-au întors la sfârşitul lunii mai. Din experienţa lor ne împărtăşesc câteva impresii din misiune.

- V-aţi întors de curând dintr-o experienţă din Kenya, ţară în care Dieceza de Iaşi are deja o mică tradiţie. Spuneţi-ne în ce a constat prezenţa voastră acolo?
La începutul anului universitar am avut bucuria de a afla că voi merge în pastoraţie în Kenya. Din acel moment şi până când am ajuns în misiune mă întrebam, nu fără îngrijorare, oare ce voi face acolo? Din fericire, părintele paroh din Maikona, Eugen Blaj, ne-a primit cu bucurie şi ne-a explicat clar ceea ce vom avea de făcut. Prin urmare, cele şase luni le-am petrecut în Kenya însoţind şi ajutând preoţii misiunii în toate activităţile liturgice şi pastorale care au avut loc (rugăciuni, cateheze, Liturghii), dar şi în activităţile casnice obişnuite (mâncare, curăţenie, construcţii). (Eusebiu Bulai).

- În ce măsură v-a impulsionat această experienţă?
În anul pastoral am avut ocazia de a învăţa din practică ceea ce în seminar ne străduim să învăţăm din cărţi. Această experienţă m-a ajutat să înţeleg necesitatea unei îndelungate şi temeinice pregătiri deoarece oamenii de pretutindeni au nevoie de preoţi bine pregătiţi. Desigur, experienţa m-a ajutat şi pe plan spiritual, întorcându-mă acasă însufleţit de dorinţa de a mă apropia mai mult de Dumnezeu prin rugăciune şi de a-mi continua formarea în seminar cu mai multă încredere. (Eusebiu Bulai).

- Formarea la sfânta Preoţie presupune şi asumarea multor obstacole ale vieţii. Povestiţi-ne câteva din greutăţile întâmpinate acolo.
Experienţa trăită acolo a schimbat puţin viziunea asupra lucrurilor. Greutăţile pe care le întrezăream în România, acolo nu le mai priveam ca atare; aceasta deoarece oamenii în mijlocul cărora am lucrat îţi dau puţin peste cap modul de a vedea lucrurile, iar faptul că trăiesc în nişte condiţii foarte grele, iar ei sunt tot timpul fericiţi, ne dă de gândit. Au fost şi mici greutăţi: faptul că nu comunicam cu oamenii de acolo decât în limba engleză, deşi ar fi fost mult mai bine să ştim câte ceva şi din limba lor, apoi ar mai fi dorul de casă, care ne mai cuprindea uneori, dar care trecea repede cu ajutorul celorlalţi conaţionali ai noştri, cu toţii nişte oameni minunaţi. A fost, de asemenea, puţin mai grea acomodarea cu clima foarte uscată. Datorăm foarte multe părintelui paroh, Eugen Blaj, deoarece se ocupa şi avea grijă de tot ce înseamnă misiune şi implicit de noi. (Alin Conţu).

- Dacă ar fi să sintetizaţi un mesaj pentru seminarişti, dar şi pentru tinerii care într-o formă sau alta doresc să meargă ca misionari, care ar fi acesta?
În primul rând le-aş spune să nu le fie frică; nu e uşor, dar merită. Apoi i-aş sfătui să se întrebe cum pot ei ajuta misiunea? Iar în al treilea rând le-aş sugera să se gândească tot timpul la premisa că, mergând acolo, sunt mai câştigaţi decât cei pentru care lucrează; să nu se aştepte ca oamenii de acolo să preia cultura şi obiceiurile lor (respectiv cele europene), pentru că Biserica nu poate fi identificată în mod simplu cu o cultură determinată, iar receptarea creştinismului nu înseamnă şi europenizarea modului de viaţă. (Alin Conţu).

Interviu de pr. Felician Tiba