Copilul păcălit

Am simţit dintotdeauna că părinţii îmi vor binele. Nu m-am îndoit de acest aspect niciodată. Tot timpul au făcut în aşa fel ca mie să-mi fie bine şi să nu-mi lipsească nimic, chiar dacă aceasta a însemnat nenumărate sacrificii din partea lor. Eu n-am cunoscut niciodată "costul" real al creşterii mele. De fapt, ce părinţi l-ar spune copilului lor? Iar eu am crescut cu fiecare an pe care mi l-a dat Dumnezeu şi cu fiecare etapă specifică vârstei.

Încă de mică am participat la diferite cursuri, am fost în excursii, am fost cu prietenii, am organizat tot felul de petreceri, am avut tot ceea ce mi-am dorit. Nu pot să spun că mi-a lipsit ceva. Aveam de toate! Doar trebuia să-mi doresc ceva, să-mi exprim dorinţa, iar părinţii, în numele expresiei "măcar ea să aibă", îmi luau tot ceea ce îmi doream.

Recunosc că nu m-am întrebat niciodată cât costă ceea ce-mi doream, nici dacă părinţii pot să-şi permită. Simţeam că nu pot să mă refuze niciodată. Deseori mă miram că alţi copii nu au ceea ce am eu şi nici măcar nu aveau curajul să viseze la ceea ce visam eu.

Într-una dintre zile mi-am dorit o excursie prin ţară, iar dorinţa mi-a fost împlinită. Aşa am pornit la drum cu un microbuz, alături de câţiva prieteni. La mijlocul drumului însă ni s-a defectat microbuzul. Cu toate încercările noastre de a-l repara, totul s-a dovedit zadarnic. Era spre seară, eram deja prea departe de oraş, departe de orice service, departe de orice semnal la telefon şi eşecul excursiei noastre se profila deja la orizont. Prietenii erau nervoşi, iar eu şi mai mult decât ei. În mintea mea nu încăpea ideea că nimeni nu se pricepea să facă acea maşină să meargă. Prin zonă mai trecea câte o maşină, dar, văzându-ne tineri, poate de frică, niciuna nu voia să oprească. Din punctul meu de vedere totul trebuia să funcţioneze aşa cum eram obişnuită. Ba mai mult, după un timp a început să plouă atât de tare încât am avut pentru prima dată senzaţia că explodez de nervi. Nu eram pregătită pentru aşa ceva!

Ne-am încurajat totuşi să mergem în cel mai apropiat sat, să dăm un telefon părinţilor, să căutăm un meşter sau măcar o maşină care să tracteze microbuzul până la un service. Şi aici începe povestea mea.

Am nimerit într-un sat sărac. Era undeva la poalele unui munte. Oamenii se ocupau în general de agricultură şi de creşterea animalelor. M-au impresionat mult volumul mare de muncă pe care îl făceau şi condiţiile în care lucrau. Dar cel mai mult m-a impresionat seninătatea care li se citea acelor oameni pe faţă.

Am fost găzduiţi la una dintre familiile din sat. Ne-a primit cu greu, dar ne-a primit. A acceptat să-i ajutăm la munca din curte, apoi să cinăm împreună. Şi ce credeţi că am mâncat? Mămăligă, brânză cu smântână şi ceapă. Surpriza a fost că fiecare trebuia să-şi pună în farfurie, să-şi prepare brânza cu smântână, apoi să mănânce. Dar când mai făcusem eu aşa ceva? Până atunci mama îmi pregătea totul. Eu doar eram strigată şi invitată la masă. Am făcut cu toţii rugăciunea "Tatăl nostru" şi ne-am pus pe mâncate.

Pentru mine, acea seară a valorat mult mai mult decât o excursie. De la defecţiunea maşinii, la nevoia de a merge pe jos în căutarea unei soluţii şi terminând cu experienţa cinei din casa familiei care ne-a găzduit. Am înţeles atunci câte îmi ascund părinţii mei, de câte mă feresc şi cât mă protejează, realităţi al căror cost ar trebui deja să-l cunosc, să mi-l asum şi să mă pregătesc la rândul meu pentru viaţă. Dar... câţi părinţi fac la fel în relaţia lor cu copiii! Copiii acelei familii erau deja pregătiţi pentru viaţă.

A doua zi dimineaţă m-am trezit o altă persoană. De cât timp nu-mi mai făcusem rugăciunea de dimineaţă... Atunci, sincer, am spus-o din toată inima şi m-am hotărât s-o spun mereu şi să nu mai aştept totul de la părinţi, aşa cum făcusem până în acel moment. (Andreea)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba