Paştele (paulin) din ianuarie

Dacă la sfârşit de an calendaristic se face un bilanţ şi sunt constatate atât câştiguri cât şi pierderi (de timp!?), este uşor de observat că aproape toată luna ianuarie din fiecare an nou stă sub imperiul urărilor de bine, cu accent exagerat pe succesul şi realizările de dorit. Altfel spus, este vizat câştigul. Dar tot în ianuarie, de această dată parcă mai abitir (dată fiind şi imaginea ce domină calendarul romano-catolic editat de "Presa Bună"), este prezentă, pe itinerarul nostru de străbătut împreună cu sfântul Paul, un fel de "poticnire" a "personajului" din centrul atenţiei noastre (vezi 25 ianuarie!). Zelos şi lansat (ca oricine la început de drum), i se întâmplă ceva. Şi încă ceva decisiv. Căci după ce se ridică...

În unul dintre fragmentele autobiografice - este vorba de Gal 1,15-16 - apostolul Paul (căci despre el este vorba) menţionează evenimentul decisiv de pe drumul Damascului, recunoscând în el o dublă semnificaţie: descoperirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi primirea misiunii sale speciale, cea îndreptată spre neamurile păgâne. Interesant este că nu face nici o referire la Lege, cea care domina până atunci centrul preocupărilor sale. Aceasta este uitată chiar din momentul în care trece de la atitudinea de persecutor plin de zel pentru tradiţiile strămoşeşti la o aderare de neclintit la tot ceea ce înseamnă Cristos. În schimb, într-un alt pasaj autobiografic (Fil 3,7-11), în care este interpretată în sens existenţial aceeaşi trecere, Legea este menţionată, dar pentru a sublinia totala diferenţă de viziune: mai înainte, pentru el însemna un "câştig", pentru ca apoi să nu fie decât o "pierdere", în comparaţie cu noul şi adevăratul câştig ("cunoaşterea lui Cristos"). Se poate observa chiar un accent emotiv care dă de gol incisivitatea experienţei trăite. Nu este vorba de o încrâncenare în noua sa poziţie, ci, dimpotrivă, de o regăsire, o redimensionare şi o relansare, ca după o eşuare inevitabilă, din care se iese refăcut.

Intră în discuţie, de fapt, ideea fundamentală pentru orice experienţă cu adevărat hotărâtoare în sens creştin. Potrivit lui Paul, este vorba de un fel de a muri împreună cu Cristos, pentru a învia împreună cu el la o viaţă nouă. Dacă evenimentul de pe drumul Damascului poate fi considerat sau nu drept paştele paulin, rămâne de stabilit conform cu criteriile de apreciere avute în vedere. Sigur că referirea la sacramentul Botezului nu este în discordanţă cu transformarea persecutorului (de altfel botezat în cel mai scurt timp) în apostol. Dar exprimarea - dacă ar fi să redăm complexitatea momentului analizat doar prin termenul "convertire" - poate fi, într-o anumită măsură, deficitară. Şi asta pentru că, fie ne ducem cu mintea la gesturi impuse în anumite cercuri (ecleziale?), cum ar fi scuipatul într-o anumită direcţie pentru a simboliza ruptura cu "religia" în care s-a trăit mai înainte şi care şi-ar avea centrul în acea direcţie, fie ne lăsăm să alunecăm spre domeniul strict al moralei, în care revizuirile şi revenirile sunt numaidecât necesare. Uneori la 180 de grade.

Or Paul nu a scuipat în nici o direcţie. Nici nu a trebuit să se rotească. A rămas ataşat de iudei (neamul său) şi nu i-a condamnat niciodată. A încercat să-i determine în diferite feluri să ajungă la Cristos. S-a exprimat în sensul că ar fi capabil de orice sacrificiu, numai să-i ştie mântuiţi. Dar, atât pentru ei cât şi pentru noi, a prezentat mereu ca necesară o experienţă profundă, de tipul celei trăite de el (pe drumul Damascului?) în sensul de a muri şi a învia împreună cu Cristos.

Pr. Cristian Chinez