Biblia şi deprinderile bune

Citind unele cărţi din această "bibliotecă a lui Dumnezeu" care este Scriptura, poţi avea impresia că se relatează mai mult despre istoria unui popor. Asta dacă urmăreşti doar aspectul strict uman: un om, mai mulţi oameni, o familie, un clan, mai multe triburi, un popor. Din punct de vedere antropologic, în ciuda tuturor suişurilor şi coborâşurilor subliniate în textul sacru, observabilă este chiar şi un fel de evoluţie. Din punct de vedere sociologic, evidentă este mai curând civilizarea prin legi şi prescrieri, formarea unei culturi, ca şi organizarea spre care se tinde politic şi religios. Însă dincolo de toate acestea rămâne, nu doar de întrezărit, prezenţa constantă şi activă a lui Dumnezeu: de la iniţiativă, chemare, alianţă, impuneri, admonestări, intervenţii şi aşa mai departe, până la identificare şi istorie comună. Căci, la urma urmei, este vorba de istoria lui Dumnezeu cu oamenii.

Teologii vorbesc despre o aşa-zisă lege a întrupării. Nu cu referire strictă la evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu (punct culminant şi mântuitor), întrucât îl precedă şi continuă (fie şi încorporată în Cristos) de-a lungul istoriei. Potrivit acestei legi, impusă în primul rând sieşi, Dumnezeu lucrează ("Tatăl meu lucrează mereu; la fel şi eu lucrez" - cf. In 5,17) în mod omenesc, cu categorii omeneşti, în şi prin oameni. Nu este vorba de asistenţă, nici de implicare întâmplătoare sau conformă unor capricii (aşa cum, de exemplu, îşi imagina Homer în mitologia greacă). Chiar şi intervenţiile, uneori surprinzătoare şi miraculoase, sunt conforme cu planul mântuitor aflat în desfăşurare. Căci Dumnezeu, în ciuda tuturor aparenţelor, nu se joacă de-a v-aţi-ascunselea cu oamenii. Nici măcar în felul în care o fac părinţii cu proprii copii pentru a-i determina să meargă în picioare. Revelaţia sa - totală în Cristos - revendică o relaţie matură cu oamenii. Lucrarea sa de mântuire, care atinge punctul culminant în misterul pascal (al pătimirii, morţii şi învierii lui Isus) constituie infinit mai mult decât o simplă reprezentare, fie ea şi în domeniul cultului instituit.

Dar poate că nouă ne prind bine unele deprinderi din familie, din comunitate şi aşa mai departe. Deprinderi care să se imprime în viaţa noastră până la a face parte din ea sau a deveni a doua natură. Nu este vorba de deprinderi rele, dimpotrivă. În acest sens de mare ajutor ne este tocmai cultul, iar Biblia vine cu ceva mai mult decât o sugestie. "Timp de şapte zile să mănânci pâine azimă... Şi să transmiţi fiului tău spre învăţătură: "Aceasta o facem ca memorial a ceea ce a realizat Domnul pentru noi"... Să consacri Domnului pe orice întâi născut... Şi când te va întreba fiul tău într-o zi: "Ce înseamnă aceasta?", tu să-i răspunzi: "Cu braţ puternic ne-a eliberat Domnul din Egipt"" (cf. Ex 13,7-14). Sunt "deprinderi pascale" bazate pe cult. O liturgie "domestică" în care se face memorial şi prin care se devine contemporani cu Dumnezeu care lucrează (eliberează şi cruţă), se intră în comuniune cu el. Pe lângă reprezentare şi intrare în semnificaţie ("Ce înseamnă aceasta?") avem de-a face, într-o astfel de "practică", şi cu o autoverificare permanentă. Căci altfel, se poate întâmpla să răzbată, dincolo de "obişnuitul" nostru, întrebări de tipul: "Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu?" (Mt 8,29). Tocmai pentru a avea cu noi, a avea în noi, a reînnoi în noi această comuniune cu Isus, în comunitatea de credinţă, dar şi în familie, trebuie să se lucreze împreună cu "Dumnezeu care lucrează mereu". Şi trebuie să se crească în comuniune. "Căci comuniunea noastră este cu Tatăl...".

Pr. Cristian Chinez