Răspundem cititorilor

- Maria Ciomaga (Iaşi) "Mi se întâmplă deseori să merg agale pe stradă, fără nici o ţintă, doar observând lumea care se perindă într-un du-te-vino nesfârşit; o lume obosită, stresată, tristă, cu privirea goală, o lume care a uitat parcă să se bucure, să surâdă... o lume mereu preocupată de griji trecând cu indiferenţă pe lângă un arbore, o floare, un fir de iarbă, fără măcar să le observe... Ce spectacol dezolant... Şi totuşi Dumnezeu ne vrea veseli şi fericiţi. El nu încetează să ne bucure, să ne trimită din cer atâtea semne pe care noi, în goana noastră prin viaţă, nici nu le observăm, sau refuzăm să le înţelegem... Paşii mă îndreaptă pe străzile bătrânului oraş încercând să descopăr ceva, oricât de mic, care să mă însenineze şi să mă scoată din starea aceasta de îngândurare şi meditaţie. Undeva, pe un trotuar, descopăr cu privirea un trup chircit şi slab, înfofolit în nişte veşminte murdare şi vechi, dormind în adierea blândă a vântului de noiembrie. Printre zdrenţe ieşea un ciot, care fusese cândva un picior... Era trupul unei fetiţe de cel mult 12 ani. Avea în faţă un carton pe care scria: orfană, bolnavă, flămândă. Alături de ea, un câine, care parcă o proteja cu dragoste. Avea lângă el un colţ de pâine pe care-l păzea cu străşnicie cu laba, aşteptând probabil să-l împartă cu prietena lui... Eu văd în aceasta un gest de solidaritate venit din partea unui patruped către om. Un gest de iubire. De prietenie. Uneori avem de învăţat de la animale. În ieslea lui Isus tot animalele sunt cele care îl încălzesc cu răsuflarea lor fierbinte pe pruncuţul abia născut! Îmi trece prin minte un gând: Ce bine ar fi dacă noi am fi devotaţi lui Dumnezeu aşa cum un animal îi este devotat omului! Dar suntem aşa?"

Scrisoarea dv. este foarte realistă şi creionează una dintre situaţiile dramatice cu care societatea se confruntă. Ea pune în evidenţă şi faptul că mulţi dintre noi trecem indiferenţi pe lângă asemenea fiinţe care, din păcate, sunt prezente pe străzile acestei lumi. Se spune că cea mai mare infirmitate a omenirii este tocmai această indiferenţă, această nepăsare a unei societăţi, dar şi a noastră, ca indivizi, faţă de cei care sunt dispreţuiţi şi ignoraţi de toţi, uneori chiar de propriile lor familii care îi aruncă în stradă ca pe nişte obiecte nefolositoare, sau îi folosesc pentru a câştiga bani. Sărăcia duce la gesturi extreme şi nu puţini sunt copiii care trăiesc pe străzi, despuiaţi şi flămânzi, fii ai nimănui, pe care îi privim uneori cu dispreţ şi nepăsare. Să încercăm noi, atât cât ne stă în putere, să fim solidari cu toţi cei care au nevoie de noi, de ajutorul şi rugăciunile noastre pentru ca viaţa lor să se schimbe în bine.

- Marian Gruia (jud. Bacău). "Mă preocupă din ce în ce mai mult gândul de a participa şi eu la opera misionară care se desfăşoară la noi şi în lume. Din nefericire, în urma unui accident, am rămas infirm şi condamnat să-mi duc viaţa într-un scaun cu rotile la numai 32 de ani. Eu însumi am trecut pragul suferinţei şi al disperării, şi am găsit alinare în Dumnezeu, care a suferit infinit mai mult decât mine. Acum ştiu că asemenea mie sunt foarte mulţi oameni în lume care continuă să lupte şi să se facă utili semenilor lor. De aceea, am început să ajut aşa cum pot pe toţi cei care au mai mare nevoie de ajutor. Din pensia mea de boală pun mereu deoparte o sumă cât de mică pe care o dăruiesc celor nevoiaşi. Am cunoscut misionari - preoţi, surori sau laici - care trăiesc pe meleaguri străine, însuşindu-şi modul lor de viaţă şi ajutându-i pe cei care se află în pragul disperării, trăind în fiecare zi cu teama că acea zi va fi ultima. Am înţeles că pot fi de folos şi în alte moduri, dacă nu mă pot deplasa la ei acasă. Mi s-a cerut să mă rog pentru ei, căci rugăciunea este esenţială în desfăşurarea muncii de misionar. Din acel moment am simţit în sufletul meu o uşurare, ca şi cum mi-aş fi găsit vocaţia: aceea de a fi misionar la mine acasă. De a iubi şi de a mă dărui acestei iubiri cu toată fiinţa mea, imitându-l pe cel care a fost răstignit din iubire pentru noi. Acum ştiu ce vrea Dumnezeu de la mine şi trebuie să vă mărturisesc că îl simt prezent în viaţa mea acum mai mult decât atunci când eram sănătos. Încerc, prin rugăciunile mele, să-l ofer pe Isus, aşa cum mi-a fost oferit şi mie, tuturor celor care încă se mai simt singuri, dispreţuiţi de toţi, uitaţi, bolnavi. Chiar dacă toţi ne întorc spatele, el rămâne cu noi până la sfârşit, trăind asemenea nouă, suferind asemenea nouă şi jertfindu-se pentru noi din iubire. Într-un fel îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această încercare, căci eram cu adevărat infirm atunci când trăiam fără el. Îţi mulţumesc, Doamne, că infirmitatea fizică a anulat-o pe cea sufletească şi că ai revenit în viaţa mea. Erai atât de aproape şi eu nici măcar nu-mi dădeam seama".

Am redat aproape integral scrisoarea dv. pentru că am considerat că ea este adresată tuturor celor care au trăit asemenea experienţe şi care încă nu-şi găsesc drumul în viaţă, izolându-se de lume şi de Dumnezeu. Este o scrisoare cutremurătoare, dar şi dătătoare de speranţă pentru toţi suferinzii din lume. Vă mulţumim pentru lecţia de iubire pe care ne-aţi oferit-o, pentru rugăciunile pe care le dăruiţi tuturor misionarilor şi celor care se simt neiubiţi şi singuri şi fiţi sigur că rugăciunea născută din suferinţă şi iubire ajunge mult mai repede la Dumnezeu. Ne rugăm şi noi pentru dv. şi fie ca Duhul Sfânt să vă întărească, prin harurile sale, pe calea aleasă, ca să puteţi continua această operă misionară atât de necesară şi benefică pentru întreaga lume.

- Ionel Trandafir (Bucureşti). "În ultimul timp se scrie şi se dezbate tot mai des un subiect foarte controversat nu numai la noi, ci în întreaga lume. Este vorba despre eutanasie. Ştiinţa şi religia se află la poluri opuse în ceea ce priveşte atitudinea corectă care trebuie luată în faţa unor asemenea situaţii. Uneori înseşi familiile celor care trăiesc doar prin intermediul aparatelor cer curmarea acestor suferinţe oprind aparatele care nu fac - în accepţia lor - decât să le prelungească agonia. Alteori chiar pacienţii respectivi cer curmarea acestor suferinţe (cineva şi-a manifestat acest drept doar prin clipirea ochilor). Ceea ce m-a revoltat pe mine cel mai mult a fost aversiunea oamenilor de ştiinţă faţă de atitudinea Bisericii. După aceştia familia sau pacienţii înşişi (dacă pot să se exprime, fie şi prin priviri) au dreptul să decidă asupra propriei lor vieţi. Eu cred că dreptul asupra propriei noastre vieţi îl are numai cel care ne-a dat-o, adică Dumnezeu. Nu putem să luăm noi astfel de decizii, fără să riscăm un alt drept mult mai important - acela de a accede la viaţa veşnică. Oare de ce se ignoră acest aspect esenţial? Cei cărora li se curmă suferinţa de pe pământ pot fi condamnaţi la suferinţa veşnică, la moartea veşnică. În calitate de creştin eu nu aş putea risca să pierd dreptul la mântuire, pentru care însuşi Isus a suferit până la moartea pe cruce. De ce în astfel de situaţii se ignoră suferinţa lui Isus, omul? Oare Tatăl ceresc nu-şi iubea Fiul ca pe ochii din cap? Şi totuşi l-a lăsat să sufere pentru ca noi să ne eliberăm de moartea veşnică! Astăzi ne sperie suferinţa efemeră de pe pământ şi ignorăm suferinţa veşnică atunci când vom fi chemaţi la marea judecată? Oare ce se întâmplă cu noi? Se clatină credinţa noastră? Şi eu sunt o persoană bolnavă - desigur, nu sunt în situaţia dramatică a celor menţionaţi. Ştiu ce este suferinţa şi realizez ce înseamnă pentru familiile respective o asemenea dramă, dar şi neputinţa de a-i ajuta, de a le reda sănătatea. Cu toate acestea mai ştiu un lucru: că noi trebuie să-i cerem lui Dumnezeu tărie pentru a putea suporta această suferinţă care ne înalţă la crucea lui Cristos Mântuitorul nostru. Oare Isus a coborât de pe cruce? Un creştin ştie că trebuie să-şi ducă crucea până la sfârşit, asemenea lui Isus. Am dreptate?

Problema atinsă de dv. este într-adevăr pe cât de controversată pe atât de gravă. Ne bucură nespus că în această scrisoare, unde vă exprimaţi şi revolta firească, dv. înşivă daţi răspunsuri coerente unor întrebări pe care mulţi dintre noi şi le pun. Cifra celor aflaţi în asemenea situaţii este impresionantă. Ştim însă că au fost situaţii când chiar după 20 de ani au fost persoane care şi-au revenit. Se spune că o tânără al cărei prieten a ajuns în această stare vegetativă în urma unui accident, văzând cum acesta era ca şi mort, iar pentru familie devenise un calvar îngrijirea lui, şi-a făcut un testament în care scrie că dacă ei i se va întâmpla aşa ceva, cere de pe acum să fie deconectată de la aparate şi să fie lăsată să moară. Nu după mult timp a avut ea însăşi un accident şi a ajuns în aceeaşi situaţie cu prietenul ei. Viaţa ei depindea numai de aparate. Părinţii au încercat să-i respecte dorinţa, dar tatăl ei a observat că fata clipea din ce în ce mai des când se afla el în preajmă. Aşa a început să poarte un dialog al privirilor cu ea. Aşa a întrebat-o cerându-i să clipească o dată dacă vrea să fie deconectată şi de două ori dacă vrea să se abandoneze lui Dumnezeu şi el să decidă momentul final. Fata, uitându-se cu intensitate în ochii tatălui său, parcă fiindu-i teamă că nu va fi înţeleasă, clipi hotărât, de două ori, făcu o pauză şi clipi iarăşi de două ori, în aşa fel încât pentru tatăl ei să nu mai fie nici măcar o umbră de îndoială. Şi tatăl a înţeles. Întreaga familie i-a respectat dorinţa, având convingerea că fata lor simte, aude, comunică şi speră că într-o zi suferinţa ei se va transforma într-o mare bucurie. Aşadar, nu ştim niciodată ce încercări ne aşteaptă şi care sunt planurile lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Ceea ce ştim însă este faptul că Tatăl ceresc vrea să-l urmăm pe Isus de pe cruce, iar pentru aceasta eutanasia nu este nicidecum o soluţie, ci un obstacol în drumul nostru către Dumnezeu.