Din mijlocul deşertului

Îţi trebuie ceva timp ca să poţi înţelege cum comunică oamenii care îşi duc viaţa de zi cu zi în deşert. Radioul, televizorul, reţelele telefonice sunt departe de pustietatea în care întâmplările vieţii lor se scurg una după alta. Sunt departe de ceea ce simt şi exprimă aceşti oameni, prin tradiţia solid înrădăcinată în pământul ars al deşertului.

Peste vremurile şi trăirile oprite undeva, în istorie, misionarii noştri încearcă să aştearnă crâmpeie de modernitate - posibilităţi şi instrumente noi de comunicare.

Tribul Gabra din deşertul Chalbi al Kenyei şi-a creat în timp un sistem propriu de comunicare. Aşa ne-a spus părintele misionar Eugen Blaj, parohul Parohiei Maikona, aflată la marginea deşertului din nordul Kenyei. "Salutul lor nu e aşa de simplu ca al nostru. Noi terminăm repede tot ce avem de spus unul altuia - bună ziua, bună ziua, ce mai faci, bine, dar tu, bine şi gata. Pentru cei de aici, salutul înseamnă schimbul de informaţii de la ultimul moment în care au apucat să se vadă. De cele mai multe ori, se revăd după câteva luni. Şi atunci, în cele peste 30 de schimburi de replici, transmit noutăţi referitoare la familie, la colibă, la animale, la eventualele conflicte, dacă au avut necazuri în urma ploilor şi multe altele. Atunci e momentul în care se pun reciproc la curent cu evenimentele petrecute în familiile şi clanurile lor", mi-a spus părintele Eugen.

Părintele Eugen Blaj este apreciat, atât în Kenya, cât şi în străinătate, pentru modul în care a stabilit contactele cu manyatele (sătucurile de colibe) Yaa, locurile în care trăiesc dabelas, acei înţelepţi care iau decizii sociale şi rituale pentru toate cele cinci frăţii ale tribului Gabra.

Împreună cu părintele Eugen, am străbătut într-o zi mai bine de 100 de km printre şi peste bolovanii arşi de soare, pentru a duce o staţie de emisie-recepţie în manyata Yaa Shaarbana. La fel făcuse, cu câteva luni în urmă, pentru manyata Yaa Gaara. Şi roadele s-au arătat imediat. Cei de acolo au aflat că părintele misionar român face grădiniţe prin alte manyate. "De atunci, tot îmi trimit mesaje prin staţie că mă aşteaptă să vin să discut cu ei proiectul unei grădiniţe în Yaa Gaara", îmi mărturiseşte zâmbind părintele Eugen.

Contactul cu dabelas din Yaa Shaarbana a fost unul foarte diplomatic. Nu am avut voie să intrăm în manyata, am rămas la marginea ei, într-o colibă mică, făcută din nuiele de acacia, pe care ei au numit-o "grădiniţă". Acolo, stând în cerc, pe pietre, le-am arătat aparatul, le-am explicat cum funcţionează, părintele Eugen le-a spus ce condiţii se impun la utilizarea aparatului, apoi cei doi reprezentanţi ai manyatei ne-au cerut răgazul de a discuta şi cu ceilalţi dabelas din manyata pentru ca apoi să ne spună dacă vor lua sau nu aparatul. Preţ de un sfert de oră, am aşteptat în tăcere. În cele din urmă, decizia înţelepţilor din manyata ne-a bucurat - staţia de emisie recepţie a rămas la ei. "Eram sigur. Au nevoie de staţia asta. Dacă ai asculta transmisiile lor, ai crede că asculţi un buletin de ştiri! Afli totul, cine s-a născut, cine a murit, cum stau cu animalele, care manyata a migrat din cauza conflictelor, ce măsuri de precauţie să-şi ia, dacă se anunţă vreun pericol! Aici n-avem televiziune prin cablu, n-avem radio FM şi nici telefonie mobilă!" mi-a spus atunci părintele Eugen Blaj.

Am părăsit Yaa Shaarbana lăsându-i pe dabelas, la umbra colibei de acacia, să descopere taina dialogului la distanţă, cu semenii lor. Prin deşertul Chalbi, acum se aude vântul care bate întruna şi, din când în când, o staţie de emisie-recepţie...

Ninel Berneagă