Între zelul şi întristarea paulină

Mulţi dintre autorii de factură creştină, ceva mai recenţi, în special din domeniul literaturii, bat monedă pe necesitatea afişării bucuriei ca o caracteristică fundamentală a speranţei creştine. Pe de altă parte, anumite mişcări, catolice sau mai puţin catolice, demonstrează o seninătate impresionantă în cadrul mărturiei de credinţă pe care se străduiesc să o prezinte altora. Ideea comună este aceea că se posedă deja un fel de siguranţă bazată pe lucrarea de mântuire în desfăşurare.

Iată însă că tocmai actualul papă, Benedict al XVI-lea, cel care, prin enciclica Spe salvi, face adevărate subzidiri teologice în acest sens, ne trimite acum, pentru un an întreg, la şcoala sfântului Paul, apostolul cel mai frământat de nelinişti şi căutări, nu pentru a ne regăsi pe culmi de entuziasm şi exacerbări, ci pentru a învăţa ceva ce se potriveşte pentru această epocă atât de asemănătoare cu cea în care a activat el, cel mai mare teolog practic al Noului Testament.

Căci, departe de pura speculaţie, sfântul Paul a elaborat adevărate teorii practice, fundamentate teologic, pornind de la viaţa creştină concretă. Or, pe linia teoretizării cu pornire de la situaţii concrete, în scrisorile pauline, găsim nişte lecţii de la care nu avem voie să lipsim. Astfel, după ce a tăiat ca în carne vie în neregulile şi eşuările din cadrul comunităţii de la Corint, prin intermediul primei sale scrisori, apostolul neamurilor precizează în cea de-a doua: "V-am scris în adâncă mâhnire, cu strângere de inimă şi cu multe lacrimi, nu ca să vă întristaţi..." (2,4), pentru a adăuga ceva mai departe: "Deşi v-am întristat cu scrisoarea mea, nu-mi pare rău şi, chiar dacă mi-ar fi părut rău - căci văd că scrisoarea aceea v-a întristat pentru o vreme - acum mă bucur; nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că, întristându-vă, aţi ajuns la convertire. Căci v-aţi întristat după Dumnezeu..." (7,8-9). Făcând astfel distincţie între mijloc şi scop, ajunge, în continuare, să teoretizeze: "Într-adevăr, întristarea după Dumnezeu aduce convertirea spre mântuire, fără regrete, pe când întristarea lumii duce la moarte" (7,10), pentru a sublinia şi efectele, în cazul concret: "Iată ce elan v-a adus tocmai această întristare a voastră după Dumnezeu! Ce dezvinovăţire! Ce indignare! Ce teamă! Ce dorinţă aprinsă! Ce zel! Ce pedeapsă!" (7,11).

Cel mai zelos dintre apostoli ştia să provoace zel şi elan nu prin afişarea unei bucurii artificiale, ci, mai degrabă, mâhnindu-se şi întristând. Şi o făcea chiar şi cu riscul unor efecte colaterale. Să fie oare aceasta spre învăţătură numai celor care, de teama reproşurilor şi a acuzelor ulterioare, sunt reţinuţi în a pune degetul pe rană? Sigur că este mai simplu şi mai plăcut să pedalezi pe valorile universal acceptate la nivel teoretic, aşa cum ar fi: pacea, toleranţa, libertatea, prietenia etc. Dar, căutând să fii prieten cu toată lumea, nu mai ai cum să spui lucrurilor pe nume, chiar dacă ai putea să o faci cu respectarea întru totul a demnităţii persoanei umane.

Nu de mult, papa şi-a exprimat şi el mâhnirea după ce a întristat pe unii printr-o anumită referire din cadrul unei lecţii magistrale, ţinută în domeniul academic. Dar, dincolo de efectele colaterale, nu era nimic de retractat din argumentaţia sa pornită de la situaţia concretă şi orientată spre convertire. Lăsa impresia că, ceva mai înainte, el însuşi participase într-un fel la lecţiile sfântului Paul. Iar acum ni-l propune spre reflecţie şi nouă. Nu pentru a ne avânta spre idealuri legate de altă lume, ci pentru a converti această realitate, cu toate riscurile de rigoare.

Pr. Cristian Chinez