Bernard de Clairvaux

S-a născut în anul 1090, într-un castel de lângă localitatea Fontaine, aproape de oraşul Dijon, în Burgundia. A mai avut cinci fraţi şi o soră. Toţi aceştia vor intra în mănăstire urmând exemplul său. În copilărie şi adolescenţă a fost educat în şcoala mănăstirească din apropierea oraşului Dijon.

Avea o personalitate delicată şi serioasă. A avut mereu un ataşament deosebit faţă de mama sa. Ea era fiinţa care îl înţelegea deplin, căreia el i se destăinuia şi la moartea căreia a suferit mult. Bernard a văzut deseori în casa părintească pelerini care veneau din Ţara Sfântă, purtând semnul crucii pe haine şi pământ de pe Golgota în sacul de pe spate; inima lui se aprindea astfel de o mare iubire faţă de Cristos răstignit.

La vârsta de 22 de ani s-a hotărât să părăsească splendorile castelului părintesc şi s-a retras în mănăstirea călugărilor cistercieni. După cinci ani petrecuţi la Cîteaux (mănăstire a cistercienilor), este ales să fondeze o altă mănăstire împreună cu alţi 12 tovarăşi de-ai săi, într-o localitate numită Valea Amărăciunii şi pe care el a transformat-o în Valea Luminii: Clairvaux (în franceză). Începuturile abaţiei nu au fost uşoare. Călugării şi-au suflecat mânecile, au tăiat copaci, au canalizat apa, au construit o primă locuinţă, dar au suferit frigul şi foamea.

Din mănăstirea de la Clairvaux, Bernard a răspândit lumina sa asupra întregii creştinătăţi. Deşi cu un organism fragil, a străbătut jumătate din Europa, a însufleţit desfăşurarea multor concilii şi diete, a rechemat la datoriile lor pe regii Franţei, a dezbătut problemele teologice. De trei ori a trecut munţii Alpi pentru a pune capăt schismei declanşate de antipapa Anaclet al II-lea şi pentru a contribui la reforma curiei romane, atacată de Arnold de Brescia; i-a scris papei Eugen al III-lea tratatul De consideratione - Despre examinare. Acţiunea de reformator a sfântului Bernard s-a exercitat nu numai asupra mănăstirilor cisterciene, ci şi asupra clerului, a templierilor, chiar şi asupra benedictinilor de la Cluny.

După ostenelile activităţii zilnice, Bernard se retrăgea în chilia sa şi scria cărţi pătrunse de optimism şi suavitate, precum Comentariu la Cântarea Cântărilor, o adevărată manifestare a iubirii faţă de preacurata Fecioară Maria. Iubirea şi afecţiunea de care era capabil un copil pentru mama sa, Bernard a îndreptat-o către Preacurata Fecioară Maria. În realitate, el nu a scris aşa de multe despre Maria, dar a găsit aşa de bine rolul ei în viaţa Bisericii şi a descris-o într-un limbaj aşa de cuceritor, încât a meritat pe drept titlul de doctor marian. Pentru el, Maria este exemplul perfect al vieţii monastice şi al celorlalte forme de viaţă creştină. El îi cântă fecioria, dar îi laudă înainte de toate umilinţa: "Pentru fecioria sa i-a plăcut lui Dumnezeu, dar a zămislit pentru umilinţa sa". A compus textul şi melodia minunatului imn: Ave Maris Stella - Bucură-te, Steaua Mării; tot lui i se datorează cuvintele "O clemens, o pia, o dulcis Virgo Maria" - "O milostivă, o blândă, o dulce Fecioară Maria", cuvinte adăugate la vechea rugăciune Salve Regina - Bucură-te, Regină. De la sfântul Bernard au rămas alte 12 tratate spirituale, mai mult de 300 de predici şi peste 500 de scrisori.

Cu puţine clipe înainte de a muri din cauza unei tumori la stomac, în seara zilei de 20 august 1163, îi mângâia pe fraţii săi astfel: "Nu ştiu de cine să ascult: de iubirea faţă de fiii mei care vor să mă reţină aici, sau de iubirea Dumnezeului meu care mă trage acolo sus!".

Pentru că a excelat în a "distila" din textele biblice sensul care era ascuns, a fost supranumit de papa Pius al VIII-lea în anul 1830 Doctor melifluus - Doctorul mierii şi declarat învăţător al Bisericii. Papa Alexandru al III-lea l-a proclamat sfânt în anul 1174.

Maricel Bulai