Despre sinceritate...

Omul este într-o permanentă căutare a adevărului şi îl caută neîncetat pe Dumnezeu. El fuge de rău şi minciună.

Imaginea pe care o am eu despre mine însumi diferă câteodată de ceea ce sunt de fapt. Sau standardele impuse de societatea şi nonvalorile contemporane vin în contradicţie cu valorile creştine. Atunci se poate întâmpla să nu mă pot accepta şi să trăiesc într-o minciună continuă. Dar Dumnezeu m-a dorit exact aşa cum sunt şi sunt unic. Nimeni nu a mai gândit gândurile mele şi nu a mai trăit sentimentele mele. Dumnezeu mă iubeşte aşa cum sunt. Pentru cel care sunt eu acum, el şi-a dat viaţa pe cruce.

Nu voi reuşi să fiu sincer cu ceilalţi dacă nu sunt sincer cu mine însumi, dacă nu sunt împăcat cu mine însumi, cu trupul şi sufletul meu.

A fi sincer cu mine înseamnă a trăi coerenţa dintre gânduri, cuvinte şi fapte. Ceea ce cred şi gândesc, să spun şi să înfăptuiesc, chiar dacă uneori preţul pe care-l voi plăti va fi mare.

Sinceritatea nu înseamnă a comunica adevărul. Sinceritatea este modul în care eu îţi comunic adevărul, deoarece adevărul este ceva imutabil, dar felul în care eu îl împărtăşesc celorlalţi poate să rănească sau să vindece.

Uneori ne gândim că e mai bine să provocăm o rană mică acum, care cu timpul se va vindeca, decât să lăsăm să treacă săptămâni, luni, ani, evitând cât mai mult cu putinţă trauma care va fi şi mai puternică atunci când ne va lovi.

Alteori ne este greu să spunem adevărul celorlalţi pentru că noi încă nu suntem conştienţi de el. Ne-am confruntat adesea şi cu dorinţa de a spune celui din faţa noastră ceea ce gândim cu adevărat despre el, ceea ce simţim pentru el, dar n-am găsit curajul s-o facem. Este bine să fim transparenţi, dar dacă sentimentele sau gândurile respective nu sunt bune sau nu duc la nimic, atunci ne va fi mai uşor să nu le alimentăm.

Totuşi sentimentele în sine nu sunt nici bune, nici rele. Pur şi simplu sunt. Şi sunt parte din mine, eu sunt cel care acum iubeşte sau cel care ieri era trist. Nu trebuie nici să ne fie ruşine de sentimentele noastre, deci de noi, dar nici să le lăsăm să ne domine.

Omul nu poate să se cunoască pe sine mai bine decât îl cunoaşte cel care l-a creat. Este deci imposibil să-l minţim pe Dumnezeu pentru că el cunoaşte secretele cele mai profunde ale inimii noastre. Chiar dacă buzele noastre spun un lucru, pe care uneori chiar noi ajungem să îl credem, Dumnezeu ştie ce este în inima noastră.

Totuşi ce înseamnă sinceritatea cu Dumnezeu? Înseamnă să recunosc relaţia în care mă aflu cu Dumnezeu, înseamnă să-mi găsesc locul în această relaţie. Nu sunt eu Dumnezeu, nu sunt eu cel care porunceşte. Iar el nu este la dispoziţia mea, dar relaţia noastră este mai mult decât o relaţie de prietenie, este o relaţie între un tată şi un fiu, uneori rătăcit, alteori un fiu care a stat prea mult timp acasă şi ar vrea să plece, dar nu îndrăzneşte sau - de ce nu? - un fiu care preţuieşte iubirea tatălui său şi se bucură de ea.

Iudita-Gilberta Iacob