Sfântul Benedict

Benedict s-a născut la Norcia, în Umbria (Italia) în jurul anului 480, într-o familie bogată. Adolescent fiind, a fost trimis la Roma pentru a urma studiile umanistice, dar aici îşi dă seama de vanităţile şi de corupţia acestui ambient. Inspirat de Duhul Sfânt, se retrage în singurătatea de la Subiaco pentru a-l căuta pe Dumnezeu şi pentru a trăi sub privirea sa.

Viaţa sa sfântă se va manifesta uimitor de roditoare: în scurt timp mulţi tineri se vor uni cu el pentru a se dedica total căutării lui Dumnezeu. Benedict devine astfel părinte a numeroşi fraţi uniţi în comunitate. După ce a fondat 12 mănăstiri în zona Subiaco, îşi schimbă locuinţa pe piscul muntos de la Monte Cassino (aici moare în jurul anului 547), unde a scris o Regulă, în care realizează sinteza legilor de bază ale vieţii monastice "Regula vitae monasticae", într-un moto dătător de energie: "Ora et labora" - "Roagă-te şi munceşte". Prin aceasta, el a readus în viaţa şi ascetica creştină caracterul de contemplaţie unită cu acţiunea, aşa cum decurge din spiritul şi din litera evangheliei. Adevăratul călugăr va trebui să fie, după cum se citeşte în capitolul al II-lea din Regulă, "nu orgolios, nu violent, nu mâncăcios, nu somnoros, nu leneş, nu clevetitor, nu pârâtor..., ci cast, blând, silitor, umil, ascultător". Emblema mănăstirii: crucea, cartea şi plugul, a devenit expresia modului nou de a înţelege asceza creştină, rugăciune şi muncă, în vederea edificării spirituale şi materiale a unei societăţi noi, pe ruinele lumii romane.

Regula a cunoscut o largă răspândire, dând naştere multor mănăstiri de viaţă cenobitică pe tot continentul european, exercitând asupra populaţiilor din jur o influenţă binefăcătoare, un adevărat ferment de civilizaţie. Pe drept, sfântul Benedict este recunoscut ca "tată al Europei creştine".

Ziua călugărilor este în mod armonios marcată de două principale ocupaţii: rugăciunea şi munca (ora et labora). Prioritate este dată lui Dumnezeu care doreşte ca rugăciunea - opus Dei - să aibă locul privilegiat. Cu toate acestea nu este neglijată munca făcută în spirit de slujire, cu seriozitate şi responsabilitate. Prin vocaţia lor, călugării au înţeles şi doresc tot mai mult să proclame primatul lui Dumnezeu. Aceasta se demonstrează prin darul pe care îl fac ei înşişi lăsând totul, dezlipindu-se de toate, pentru a căuta absolutul, esenţialul. Călugărul este în aşa măsură prins de iubirea lui Cristos, încât nu mai doreşte nimic altceva: aceasta echivalează cu o mărturie de credinţă care spune lumii, tuturor, că Dumnezeu singur este suficient, că Isus Cristos este totul.

Se spune de multe ori că viaţa monastică nu este utilă, în sensul că nu realizează opere concrete, în schimb tocmai datorită gratuităţii ei este de maximă utilitate, pentru că omul în viaţa de zi cu zi are nevoie tocmai de experienţa pe care călugărul o trăieşte: cine trăieşte numai pentru Cristos atinge maximul de perfecţiune. Pe scurt, călugărul vrea să amintească tuturor oamenilor că ei, chiar dedicându-se lucrurilor vremelnice, nu trebuie să uite de ultimul lor scop.

În anul 1964, papa Paul al VI-lea l-a declarat pe sfântul Benedict patron principal al Europei, împlinind astfel un act de meritată recunoştinţă faţă de sfântul căruia Europa îi datorează multe dintre valorile şi realităţile ei.

Surorile Benedictine