Biblia şi automărturia

În zilele noastre poţi simţi un dezgust de o gravitate îngrijorătoare atunci când îţi este rănită retina, dar mai ales timpanul, de imbecilităţi ca aceasta: "Eu dau la toată lumea, bă, pentru că am de unde". La antipod se află cu siguranţă ceea ce se întâmplă, în mod firesc, cu poezia: poeţii, în special cei lirici, au fost, sunt şi vor fi îndrăgiţi pentru că împărtăşesc semenilor lor trăiri profunde, de o sensibilitate impresionantă. Dacă, în primul caz, simpla confruntare cu proverbul "lauda de sine nu miroase-a bine" poate fi suficientă pentru ca mintea sănătoasă a cuiva să respingă fanfaronada unui pentru sine - ca să nu mai spunem de învăţătura evanghelică: "Tu când faci milostenie să nu ştie stânga..." (cf. Mt 6,3) - în cel de-al doilea, de admirat şi chiar de imitat este acel ceva despre sine, un "sine" care se dăruieşte.

Dar poate că noi, creştinii, confruntaţi în mod sistematic cu imaginea firesc supradimensionată a sacrificiului cu mult mai mult decât eroic constând în răstignirea Domnului, ne pierdem în depărtări de nevrednicie şi de neputinţă, rămânând insensibili la esenţialul accesibil. De exemplu, pe linia celor comparate mai sus, cât de accesibilă ne este semnificaţia unor expresii ca acestea: "Eu sunt cel care dau mărturie despre mine însumi" (In 8,18a) şi "Dacă eu dau mărturie pentru mine însumi, mărturia mea nu este adevărată" (In 5,31)? Sunt două afirmaţii evanghelice puternice. Le găsim transmise de evanghelist ca fiind rostite de Isus. Chiar dacă de fiecare dată au fost plasate în context diferit, simpla lor alăturare ne poate tulbura sau nedumeri. Să fie vorba de contradicţie? Nicidecum. Este suficient să fim atenţi la un singur cuvânt, care nu este identic în ambele cazuri, ca să observăm diferenţa: "mărturie despre mine însumi", în primul citat, şi "mărturie pentru mine însumi", în cel de-al doilea. Această ultimă expresie are mai curând conotaţie juridică şi poate sugera un fel de dezvinovăţire. Or, Isus nu a făcut niciodată aşa ceva. Dimpotrivă. A luat asupra sa vina oamenilor. A refuzat clar, când atârna pe cruce, să dea mărturie pentru sine însuşi, în favoarea proprie, când i s-a spus: "Să coboare acum de pe cruce şi vom crede în el" (Mt 27,42b). Este aspectul automărturiei (refuzate) care ne poate pune şi pe noi în dificultate. Celălalt aspect însă, cel axat pe cuvântul despre, este numaidecât de luat în considerare, căci ţine de revelare, de împărtăşire, de dăruire. Iar noi toţi suntem chemaţi să dăm mărturie despre noi înşine. Suntem chiar orânduiţi sacramental (prin Mir) să dăm mărturie despre identitatea noastră de creştini.

De fapt, acesta este şi esenţialul accesibil al Bibliei însăşi: automărturia. Cel ce dă mărturie despre sine însuşi, despre planul său de mântuire, despre istoria sa cu oamenii, este însuşi Dumnezeu. O face în mod omenesc, prin oameni, în limbaj omenesc, pentru oameni. Iar accesibilitatea, în ceea ce ne priveşte, nu înseamnă numai a ne regăsi pe noi înşine în interiorul acestui mesaj-proiect ca tânjitori după ceva frumos şi bun, ci chiar identificare firească între ceea ce citim şi ceea ce suntem.

În acest sens, orice refuz de tipul "dar Isus nu a făcut aşa ceva", cu trimitere la un lucru văzut ca vital un pic mai târziu în creştinism, va apărea numaidecât ridicol, de vreme ce automărturia deschide noi orizonturi şi noi posibilităţi de exprimare. Fără a o rupe cu textul sacru, dar şi fără a-l prelua printr-un fel de imitare papagalicească, se poate ajunge la concluzia logică: esenţialul Bibliei este accesibil, iar perspectiva pe care o pune în evidenţă rămâne mereu deschisă.

Pr. Cristian Chinez