Nu, ceva nu merge!

Mi-am propus ca în fiecare duminică după-amiază să ies alături de soţie şi copii la plimbare. Uneori, când îmi permit, această plimbare devine o veritabilă excursie. Ieşim în afara localităţii, la munte, şi mai rar la mare. În schimb, într-un parc frumos, din vecinătatea în care locuim, ieşim mereu, aşa cum am spus, în fiecare duminică. Nu e neapărat o fugă de pereţii casei în care trăim, nici măcar dorinţa de a vedea şi alte persoane decât pe soţie şi copii, ci pur şi simplu dorinţa de a petrece o parte a timpului împreună, dar altfel.

Oricine ştie că într-un parc poţi întâlni tot felul de oameni: de la copiii purtaţi în braţe sau în cărucioare de mamele lor, la adolescenţi pe role, la tineri iubăreţi, ca şi oameni maturi, cu familie şi copii, dar şi bătrâni. Dincolo de toţi aceştia, aş spune că întâlneşti mai ales bătrâni.

Într-o duminică, cum mă plimbam alături de soţie, de pe o bancă mi-a zâmbit o bătrână. I-am zâmbit şi eu. Următoarea duminică s-a întâmplat la fel. Bătrâna era tot acolo, mi-a zâmbit din nou, iar eu i-am zâmbit. I-am vorbit soţiei despre ea, căci nu observase gestul şi ne hotărâsem ca duminica următoare, dacă o vom mai întâlni şi dacă ne va zâmbi din nou, s-o întrebăm cine este. Aşa s-a şi întâmplat.

Am deschis o discuţie cu ea şi ne-a mărturisit că era singură, locuia la un azil din apropiere, soţul îi murise de câţiva ani, iar cei doi fii, ajunşi la casele lor, au abandonat-o, fără să o mai viziteze. Ne-a dezvăluit că venea în parc şi-i plăcea să stea mai ales pe acea bancă pentru că acolo, pensionară fiind, venea deseori împreună cu soţul.

"Aici, pe această bancă, spunea ea, am retrăit alături de soţul meu multe amintiri din cei 53 de ani de căsnicie. Priveam cu invidie la tinerii care sunt în căutarea perechii potrivite, la copiii care, mai ieri, eram şi noi, la familiile tinere care îşi plimbau copilaşii sau îi învăţau să meargă. Altfel se vede lumea la vârsta mea, a oftat la un moment dat din greu. Nu mai e ce a fost. Şi copiii mei mi-au promis multe, dar acum m-au uitat. Eu nu sunt supărată. Îi înţeleg, sunt copiii mei, au şi ei problemele lor. La azil am ce-mi trebuie. Mulţumesc lui Dumnezeu! Vin aici doar să văd oameni, oameni ca voi, oameni fericiţi, copii, tineri, adulţi şi bătrâni. Ce repede trece viaţa!"

Am ascultat-o două ore şi încă am mai fi stat, dar copiii nu au mai avut răbdare. I-am spus că dacă va vrea, o s-o vizităm la azil, iar ea s-a bucurat.

În scurt timp am devenit ca şi copiii ei. Mergeam des, îi duceam mâncare şi petreceam ore în şir ascultând-o şi dându-i satisfacţia că nu e singură.

Într-o zi, i-am promis că o să revenim ca de obicei. În schimb, între noi intervenise o mică neînţelegere, care, încet, încet, degenerase în ţipete unul la altul, în reproşuri dure şi chiar ameninţări.

Pornise totul de la o banală fereastră care, deschisă fiind, din cauza curentului, se izbise şi se spărsese sticla. Asta e, o uitasem deschisă, dar mi-a fost greu să recunosc.

Pentru că îi promisesem bătrânei că o s-o vizităm, am încercat să ne ţinem de cuvânt. Am mers împreună, deşi nu ne trecuse încă supărarea pe care ne-o pricinuisem ceva mai înainte, prin cearta noastră.

Încă de la intrare, bătrâna, privindu-ne, ne-a spus: "Nu, ceva nu merge! Voi nu eraţi aşa până acum. Eraţi altfel şi aşa trebuie să fiţi. V-aţi certat!". "Hm, o mică discuţie în contradictoriu", am răspuns atunci ruşinat. "De la fleacuri", a continuat bătrâna. "Să zicem, am completat eu. Dar cum v-aţi dat seama?" "Mi-am dat seama pentru că nu m-ai mai salutat tu primul. Altădată mă salutai de pe hol, astăzi nu ai făcut-o şi mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Hm, fleacurile astea care iau locul lucrurilor serioase!"

În acea zi ne-a povestit cum, la rândul ei, a trecut prin astfel de momente, dar de care, acum, amintindu-şi-le, râde. Şi ne-a încurajat mulţumindu-ne pentru tot ceea ce facem pentru ea. (Florin)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba