Creaţia

O dată cu inaugurarea Anului Bibliei în Dieceza de Iaşi (27 noiembrie 2005 - 26 noiembrie 2006), s-au stabilit şi 12 teme biblice care vor fi prezentate în biserici, de regulă în duminica a treia a fiecărei luni. Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică propune a treia temă care tratează despre creaţie.

Sfânta Scriptură oferă un răspuns la întrebările fundamentale ale oamenilor. Capitolele 1-11 din Cartea Genezei se ocupă cu începuturile lumii şi ale omenirii, texte în care găsim o explicaţie "teologică" a începuturilor lumii şi omului. Dincolo de diferenţe, există câteva intuiţii fundamentale despre lume şi om dintre care reliefăm câteva.

1. Cum a început lumea
La începutul Bibliei este descris cum a început să existe lumea noastră. Este un text teologic, de aceea nu putem aplica acestor capitole criteriile de cercetare ale ştiinţei moderne. În mod esenţial textul afirmă că la începutul creaţiei se află Dumnezeu, care creează lumea prin cuvânt.

2. Bunătatea creaţiei şi revelarea lui Dumnezeu prin creaţie
O altă idee fundamentală din Gen 1 este bunătatea creaţiei, exprimată de Dumnezeu la sfârşitul fiecărei zile din timpul creaţiei; numai după crearea omului, la sfârşitul celei de-a şasea zi, Dumnezeu constată că lucrurile erau foarte bune (Gen 1,31). Tema bunătăţii şi frumuseţii creaţiei se regăseşte şi în alte texte ale Scripturii.

3. Crearea omului
Conform Gen 1,26-27, omul a fost creat după "chipul" şi "asemănarea" lui Dumnezeu, termenul chip implicând o similitudine fizică, iar termenul asemănare părând să atenueze sensul termenului chip. Acest raport al omului cu Dumnezeu îl diferenţiază de animale.
În gândirea biblică femeia nu este considerată sub demnitatea bărbatului. Opera creaţiei lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia, este dublă în structură, dar unică în misiune şi în demnitate. Omenirea este imaginea lui Dumnezeu întrucât este bărbat şi femeie; adevărata imagine divină este persoana umană.

4. Misiunea încredinţată primilor oameni
Munca intră în scenă înaintea păcatului primilor oameni şi, chiar dacă omul nu ar fi păcătuit, tot ar fi trebuit să lucreze, conform Gen 2,15. Paradisul nu presupune o petrecere idilică şi continuă a timpului fără exigenţa datoriilor zilnice. Munca nu este o condamnare, ci o demnitate; numai păcatul o alienează şi o face dificilă.

5. Păcatul originar şi speranţa viitoare
În Gen 3 este explicată drama căderii omului în păcat. Porunca lui Dumnezeu limitează posibilităţile omului. "A fi ca Dumnezeu" şi "a cunoaşte binele şi răul" (Gen 3,5) depăşeşte capacităţile omului. Aici este diferenţa esenţială între om şi Dumnezeu, creator şi creatură. Urmările neascultării sunt descrise ca recunoaşterea goliciunii. Interdicţia de a mânca din acel pom se referă la faptul că omului i se interzice tocmai refuzul de a fi om şi dorinţa de a se face pe sine Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu nu poate fi furată, deoarece Dumnezeu o dăruieşte celui care îl iubeşte sau, aşa cum se exprimă Biblia, celui care se teme de el (Prov 3,18). Încălcarea poruncii lui Dumnezeu este cunoscută sub numele de păcatul originar. Păcatul constă în voinţa de a determina, în virtutea propriei naturi, ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Este vorba de o triplă vinovăţie: autonomia etică, abuzul de viaţă şi abuzul de putere.

După căderea în păcat, Dumnezeu nu abandonează omul, ci îi deschide perspectiva speranţei şi a victoriei viitoare (Gen 3,15) prin intermediul unei "descendenţe", termen folosit în Sfânta Scriptură în context mesianic, sfântul Paul individualizându-l pe acest descendent în persoana lui Cristos (Gal 3,19).