În prim plan: misionarul

Am fost pe urmele misionarilor din nordul Kenyei - între 29 octombrie şi 18 noiembrie 2002 împreună cu Preasfinţitul Aurel Percă şi părintele Pavel Chelaru - şi vreau să vă împărtăşesc impresiile avute.

Pentru un copil, tata, mama şi toţi cei din jur, îi apar mari; despre cei ce sunt departe, are doar idei vagi. Dar când din înaltul cerului îi vine chemarea de a fi misionar, cei de departe - oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu - îi apar mari şi trebuie luaţi în seamă fiindcă sunt capodoperele Creatorului. Dumnezeu descoperă celui chemat măreţia sufletească a păgânilor. Sunt negri, arşi de soare, dar le lipseşte "Soarele care răsare din înălţime" (Lc 1,78). Misionarul - care şi-a deschis inima pentru caritatea Duhului Sfânt (cf. Rom 5,5) - se dăruieşte slujirii lui Dumnezeu - "care locuieşte în înaltul turn al credinţei" - fără a ţine seama de "aşa-zisele probleme mari şi importante" ale acestei lumi, ci le consideră "jocuri de copii". Preferă să se joace cu copiii păgâni prin nisip, pentru a le face sufletele mari şi strălucitoare ca stelele cerului. Toate nenorocirile pustiului, deşertului, satanei, munţilor vulcanici etc. "nu-i sperie mai mult decât înţepăturile unui ţânţar". "Este atât de frumos - spunea un misionar - să-i înveţi pe aceşti copii rugăciunea Tatăl nostru şi să trăieşti din fericirea lor când află că sus în cer este cineva care îi iubeşte şi-i va face fericiţi pentru totdeauna".

Numai mergând aproape de misionari şi de cei pe care îi evanghelizează poţi experimenta măreţia acestei chemări.

Isus şi-a ales ucenici pe care i-a trimis să ducă vestea cea bună la toată făptura (cf. Mt 28,19-20). De aici putem deduce că orice preot devine apostol când îşi ia răspunderea ministerului sacerdotal, adică de a vesti evanghelia, de a celebra sfânta Liturghie, de a administra sfintele taine şi de a conduce poporul lui Dumnezeu spre portul mântuirii. Şi totuşi cred că unui misionar i se dă o chemare mai mare decât unui preot, unui apostol. M-am întrebat de ce Isus nu l-a chemat şi nu l-a ales pe Saul din Tars ca pe ceilalţi ucenici, ci l-a făcut vas ales printr-o chemare specială pe drumul spre Damasc (cf. Fap 9,1-16). Din Saul a devenit Paul, cel mai mare misionar. Dacă cei 12 apostoli şi-au început misiunea lor cu fiii lui Israel, asemenea Învăţătorului lor (cf. Mt 15,24) şi apoi cu toată lumea, Saul este chemat "să poarte numele meu - spune Domnul - înaintea păgânilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israel" (v. 15) şi Domnul se angajează personal să-i arate câte trebuie să sufere pentru numele său (v. 16).

Când eram copil am citit mai multe relatări despre misiuni din colecţiile: Micul misionar, Istorioare morale, Lumina creştinului, Viaţa etc., şi în fantezia mea mă vedeam deja în pădurile tropicale printre sălbatici şi canibali. Din fantezie se naşte spiritul de aventură, caracteristic doar unui temperament coleric, dar nu-i suficient, ci trebuie să vină chemarea din locuinţa înaltului turn al credinţei şi să fie bazată pe sfinţenia vieţii, cum îi spunea guvernatorul Festus sfântului Paul: "Paule, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te duce la sminteală" (Fap 26,24). Deşi în faţa lui Festus, sfântul Paul tăgăduieşte că este nebun, fiindcă spune "cuvintele adevărului şi ale înţelepciunii" (id. v. 25), totuşi în faţa corintenilor recunoaşte că pentru Cristos se comportă ca un nebun (cf. 2Cor 12,11). Am ajuns la concluzia că acela care merge în misiune, numai dintr-un spirit de aventură, sfârşeşte în descurajare; acela care merge numai din spirit de sfinţenie, se îmbolnăveşte repede; numai acela are spirit de misionar care înţelege chemarea în spirit de credinţă, de aventură şi de sfinţenie, disponibil de a deveni nebun pentru Cristos.

Pr. Anton Dancă