Nu distrug, ci construiesc!

Cât de uşor suntem dispuşi să ne dăm cu părerea atunci când este vorba de alţii! Personal însă nimeni nu ar vrea să fie subiect de discuţie, mai ales atunci când discuţiile au un caracter răutăcios. Da, ne place să fim vorbiţi de bine, dar nu ne place să vorbim la fel de alţii.

Am încercat să fac o experienţă şi ea mi-a confirmat exact ceea ce doream să ştiu. Cineva mi-a spus odată că atunci când se întâlnesc doi oameni foarte rar vorbesc despre ei înşişi, ci imediat conduc discuţia la o altă persoană. Am dorit să văd dacă aşa stau lucrurile.

Mi-am propus să fiu atentă ori de câte ori vorbesc cu cineva, să văd care este subiectul discuţiilor noastre. Am rămas uimită! Niciodată nu mi-am dat seama cât de mult îi judec pe oameni. Mare parte din discuţiile mele cu altcineva erau despre alte persoane, iar tema principală erau problemele familiale. Ceea ce nu aveam eu, ceea ce nu trăiam eu, ceea ce au alţii în plus faţă de mine, imediat devenea subiect de discuţii şi ca atare de judecată atunci când aveam posibilitatea să discut cu cineva. Dar într-o zi, bineînţeles după ce mai întâi îmi propusesem ca exerciţiu de voinţă să evit orice discuţie despre o altă persoană, am trăit un fapt care m-a făcut să înţeleg cât de important este să nu discut despre alţii fără să ştiu mai întâi despre realitatea lor. De ziua mea de naştere am primit un cadou curios în felul său, dar plin de semnificaţie. Părăsisem pentru câteva clipe biroul la care lucram. La întoarcere am găsit pe masa mea de lucru un pacheţel învelit frumos, cu o panglică roşie, care dădea cadoului o mai mare valoare. L-am luat cu sfială în mână, dar am constatat că era foarte greu pentru mărimea pe care îl avea. Imediat m-am dus cu gândul la o piatră care putea să fie înăuntru şi, fără să stau prea mult pe gânduri, am aruncat acel pacheţel pentru a-mi da seama de ceea ce conţine.

La contactul cu pământul s-a văzut într-adevăr că era vorba de o piatră, dar nu-l desfăcusem încă pentru a le arăta colegelor că mi-am dat seama de gluma pe care o făcuseră.

Cineva, văzându-mă cum am aruncat pachetul, mi-a spus: "Şi dacă nu e piatră?" "Nu se poate, am replicat, este prea greu pentru mărimea lui". "Desfă-l şi convinge-te". L-am desfăcut şi într-adevăr mi-am dat seama că nu procedasem tocmai bine aruncându-l. Era o piatră, exact cum bănuiam, dar era una deosebită, una pe care era pictat un simbol al lui Dumnezeu care dă omului nenumărate haruri, pentru că el, la rândul lui, să împartă altora. Era o pictură superbă şi mai ales cu subiect religios. Acum îmi era ruşine de colege pentru că mă comportasem în acest fel neîncrezător. Dar atunci am învăţat ceva, am învăţat că nu trebuie să am vreo atitudine potrivnică înainte să fiu sigură de un lucru. Am învăţat că nu trebuie să vorbesc despre nimeni fără să fiu sigură că ceea ce spun este adevărat. Mai întâi eu aruncasem acel frumos pacheţel pentru că nu ştiam ce se află în el; mi-am dat seama de valoarea lui când l-am desfăcut. M-am convins că ceea ce era acolo era cu mult peste aşteptările mele. La fel cred că este şi atunci când avem curajul să vorbim despre alţii. Vorbim fără să cunoaştem ce este în interiorul omului. Fiecare are personalitatea sa, are problemele sale, momentele sale mai bune sau mai puţin bune. M-am convins că judecam de multe ori după aparenţe. Uneori, persoana despre care vorbeam, din cauza vorbelor mele avea de suferit, fie la serviciu, fie în familie. Mai mult ca oricând acel cadou m-a făcut să înţeleg cât de uşor poate o vorbă să distrugă o persoană. L-am aruncat fără să-l cercetez. La fel procedam şi cu vorbele mele, le aruncam fără să-mi pese dacă erau sau nu adevărate. Acum ţin mult la acel cadou simbolic în felul lui, dar a fost şi pentru mine un simbol. De atunci nu mai vorbesc despre alţii decât ceea ce trebuie şi ceea ce este adevărat, nu ca să distrug, ci ca să construiesc. (Elisabeta)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba