Duminică, 1 septembrie 2024
Sfântul Egidiu
abate
Pentru familia franciscană numele de Egidiu este foarte îndrăgit, pentru că a fost onorat de diferiți fericiți, dintre care cel mai cunoscut, sărbătorit la 23 aprilie, este al treilea tovarăș al sfântului Francisc, acel candid frate Egidiu care din originea sa țărănească păstrase spiritul activ și înțelepciunea, pătruns mereu de o "bucurie desăvârșită" și de darul inteligenței. Dar sfântul de astăzi, destul de popular în Franța, nu aparține familiei franciscane, trăind cu mulți ani înaintea sfântului Francisc. Epoca în care a trăit abatele Egidiu (în franceză Gilles) nu se cunoaște cu precizie. Unii istorici îl identifică cu acel Egidiu trimis la Roma de către Cezar din Arles la începutul secolului al VI-lea; alții îl plasează un secol și jumătate mai târziu, iar alții datează moartea sa între anii 720 și 740.
În acest caz, legenda nu ne vine în ajutor, pentru că printre diferitele episoade ale vieții sfântului îl menționează și pe cel care este înfățișat de către două vitralii și de către o sculptură a portalului catedralei din Chartres, în care este reprezentat sfântul Egidiu în timp ce celebrează Liturghia și obține iertarea unui păcat pe care împăratul Carol cel Mare (768-814) nu îndrăznise să-l mărturisească nici unui preot. Mormântul sfântului, venerat într-o abație din regiunea Nimes, data probabil din epoca merovingiană, chiar dacă inscripția nu era anterioară secolului al X-lea, dată la care a fost compusă Viața sfântului abate, împletită de minuni de tipul legendelor pioase povestite în scopul edificării.
Printre povestirile care au contribuit cel mai mult la popularitatea sfântului este cea a cerboaicei trimise de Dumnezeu pentru a aduce lapte piosului eremit, care trăia de ani de zile ascuns într-o pădure, departe de societatea umană. Într-o zi, binefăcătoarea cerboaică a nimerit într-un câmp de vânătoare condusă de către regele în persoană. Vânătorul regal a urmărit prada, dar în momentul aruncării săgeții nu și-a dat seama că animalul înfricoșat era deja la picioarele eremitului. Astfel, lovitura îndreptată spre blândul patruped l-a rănit, chiar dacă prin alunecare, pe piosul anahoret. Incidentul a avut o urmare ușor de intuit: regele, devenit prietenul lui Egidiu, și-a cerut iertare oferindu-i drept omagiu tot teritoriul, pe care mai târziu s-a ridicat o mare abație. Aici bunul eremit, în schimbul singurătății iremediabil pierdute, a avut satisfacția de a vedea prosperând o activitate comună de călugări, al căror abbas, adică părinte, era Egidiu. Numeroase sunt mărturiile cultului său în Franța, Belgia și Olanda, în care este invocat împotriva delirului febrei, a fricii și a nebuniei.
(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa și Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)