Marți, 27 august 2024
Sfânta Monica
(comemorare)
Nu putea să aibă un biograf mai atent și mai devotat decât Augustin. Pe care ea l-a născut de două ori, în ceea ce privește trupul și în ceea ce privește sufletul. Sunt cuvinte care se citesc în Confesiunile sfântului Augustin: "Ea m-a născut atât cu trupul său, pentru ca să vin la lumina timpului, cât și cu inima sa, pentru ca să mă nasc la lumina veșniciei".
Monica s-a născut la Tagaste, în Africa, din familie creștină. S-a căsătorit la vârstă tânără cu Patriciu, care încă nu era botezat, de la care a avut doi fii, Augustin și Navigiu, și o fiică, al cărui nume nu-l cunoaștem. Viața sa nu a fost una liniștită: a avut multe neplăceri datorită comportamentului soțului, care avea un caracter dificil și se aprindea ușor de mânie; dar a avut mângâierea de a-l aduce la izvorul baptismal, îmblânzit, cu un an înainte de moarte.
Rămasă văduvă, și-a îndreptat toată atenția spre fiul mai dificil față de har, inteligent, dar indiferent. Pentru el s-a rugat și a plâns. I-a fost mereu alături, plină de bunătate și discreție, iar pentru a nu-l pierde din vedere l-a urmat în diferitele peregrinări prin Italia, la Roma și la Milano. "Nu se poate ca fiul acestor lacrimi să se piardă", i s-a spus în vis, într-o viziune misterioasă. Augustin a primit botezul în anul 387. Au petrecut împreună perioada de vară, în așteptarea plecării Monicăi în Africa din portul Ostia. Aici înregistrează Augustin ultimele discuții cu mama, din care putem deduce marea noblețe de suflet a acestei neegalate femei, dotată cu o deosebită înțelepciune, dacă putea să schimbe gânduri atât de înalte cu Augustin: "S-a întâmplat - scrie acesta în capitolul al IX-lea al Confesiunilor - că eu și ea ne aflam singuri, sprijiniți pe pervazul ferestrei, care dădea spre grădina interioară a casei unde locuiam, la Ostia. Se vorbea între noi cu deosebită delicatețe, uitând lucrurile trecute și îndreptându-ne spre cele viitoare și se căuta împreună, în prezența adevărului, care ar fi fost viața veșnică a sfinților, viață pe care nici ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o și nici la inima omului nu s-a suit".
Ultimele cuvinte ale Monicăi în această discuție ne dau o imagine a sufletului său: "Fiul meu, în ceea ce mă privește, nu există nimic care să mă atragă în această viață. Nu știu nici măcar ce fac aici și pentru ce mai sunt încă. Un singur lucru mă făcea să doresc să mai trăiesc încă un pic: să te văd creștin înainte de a muri. Dumnezeu mi-a dat ceva mai mult și mai bun: adică să te văd disprețuind bucuriile pământești și slujindu-i lui singur. Ce mai fac aici?". Într-adevăr, nu mult după aceea ea a murit la Ostia, înainte de a se putea îmbarca, pentru a se reîntoarce în patrie. Era anul 387 și avea 55 de ani.
(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa și Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)