Vineri, 23 august 2024
Sfânta Roza de Lima
fecioară (comemorare facultativă)
Isabella Flores y de Oliva, prima sfântă din lumea nouă, s-a născut la Lima în anul 1586 din părinți spanioli strămutați în bogata colonie Peru. Numele de Roza a fost doar un apelativ dat de către servitoarea indiană, Marianna. Femeia, impresionată de frumusețea extraordinară a copilei, a exclamat plină de admirație: "Ești frumoasă ca un trandafir!", și din acea zi a început s-o numească Roza, ba chiar Isabelita. Mai târziu, când Isabella a intrat în al treilea ordin dominican, a voit să se numească Roza a Sfintei Marii și cu acest nume a intrat în rândul sfinților. Sfânta Roza de Lima, cea mai frumoasă floare a Peruului, canonizată în anul 1671, este venerată nu numai ca patroană a patriei sale, ci și a întregii Americi Latine și a Insulelor Filipine.
Ceea ce uimește în activitatea umană a acestei sfinte, strămutată în împărăția Tatălui la 31 de ani, este o incredibilă dorință de a suferi. La o privire superficială s-ar putea deduce din personalitatea sa deosebită o componentă masochistă. Dar această lume, aparent nefericită, conține în sine, ca un butoi plin cu vin bun și cu gust înțepător, secretul bucuriei autentice. În Peru nu erau convente și Isabella Flores și-a impus o regulă de viață austeră, după propriile vederi. Ea spunea celor care o mângâiau în timpul bolii dureroase: "Dacă oamenii ar ști ce înseamnă a trăi în har, nu s-ar înspăimânta de nici o suferință și ar suporta cu plăcere orice greutate, pentru că harul este rodul răbdării". Apoi nereușind să explice sentimentele sale, adăuga: "Pot să mă explic numai prin tăcere. Plăcerile și fericirea pe care mi le poate da lumea sunt numai o umbră a ceea ce încerc". Dar admitea: "Nu credeam că o creatură ar putea fi confruntată cu atâtea suferințe. Dumnezeul meu, mărește-le totuși, pentru ca să se mărească iubirea mea față de tine".
Ajunsă în mizerie împreună cu familia sa, își câștiga existența prin munca grea a câmpului și prin cusut, până noaptea târziu. La 20 de ani, refuzând o ofertă bună de cerere în căsătorie, a cerut și a obținut depunerea voturilor religioase în casă, ca terțiară dominicană. Și-a construit o celulă în fundul grădinii. Patul era o legătură de paie. S-a încins la brâu cu un dureros ciliciu, mortificându-și trupul prin pocăințe dure. Rămasă singură, bolnavă, a fost primită de către soții Maza, în anul 1614. Știa că îi rămânea puțin timp de trăit, cunoștea chiar ziua morții sale: în fiecare an de sărbătoarea sfântului Bartolomeu, petrecea tot timpul în rugăciune: "Aceasta este ziua nunții mele veșnice", spunea ea. Într-adevăr a murit la 24 august 1617.
(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa și Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)