|
Luni, 10 iunie 2024
Fericitul Ioan Dominici călugăr Admirator și adept al sfintei Ecaterina de Siena, ucenic și colaborator al fericitului Raimondo da Capua, fericitul Ioan Dominici a fost profesor al fericitului Angelico și al sfântului Antonin din Florența. Sfântul Antonin îl amintea astfel: "Glas sonor ca o trâmbiță...potrivit nu numai să învețe și să delecteze, ci și să înduplece și să înmoaie inimile împietrite... Celebra cu devoțiune și fervoare în fiecare zi. Umil în îmbrăcăminte, grav la mers, mare de statură, simpatic la înfățișare, binevoitor cu cei săraci și necunoscuți, apropiat de oamenii din popor, demn de reverență cu cei nobili, mare prin sfatul în orice materie, vesel la față și grav; foarte curat și vigilent... simplu... și drept. Un astfel de iubitor al sărăciei, încât nu poseda cărți pentru a învăța și predica, nici Biblia... A fost primul inițiator al Observanței regulare în Italia". Observanța regulară, apărută la sfârșitul secolului al XIV-lea, avea drept scop reforma dominicanilor, intrați în criză, prin scandaluri și crize în privința alegerii candidaților, mai ales după ciuma neagră din anul 1348. Și tocmai angajarea pentru Observanță, sau pentru reformă, a fost una dintre activitățile cele mai caracteristice ale fericitului Ioan Dominici. Acesta s-a născut la Florența la sfârșitul anului 1355 sau la începutul anului 1356: mama sa, Paola Zorzi, o nobilă venețiană, rămăsese văduvă la douăzeci de ani, cu puțin timp înainte de nașterea sa. La 17 ani, după un învățământ de doi ani la Veneția, s-a hotărât să intre în mănăstirea dominicană "Santa Maria Novella", în ciuda bâlbâielii, de care a fost vindecat în anul 1381 prin intervenția sfintei Ecaterina. După ce a studiat la Pisa și Paris, a devenit colaborator apropiat al fericitului Raimondo da Capua, care l-a trimis la Veneția, unde a inaugurat în anul 1394 mănăstirea "Corpus Christi", în care a intrat și mama sa. În urma divergențelor cu Republica Serenissima, s-a întors în Toscana și a întemeiat la Fiesole mănăstirea care l-a avut ca elev pe sfântul Antonin. Apoi, a fost un apreciat predicator, ambasador al senioriei florentine, arhiepiscop de Ragusa, delegat papal și cardinal. Grigore al XII-lea l-a trimis ca reprezentant al său la conciliul din Constanța. A murit la 10 iunie 1418 la Budapesta, unde Martin al V-lea îl trimisese pentru a încerca împăcarea cu husiții. A fost protagonistul unei celebre dispute cu umanistul Coluccio Salutati asupra problemei studierii autorilor păgâni, pe care el, pedagog atent și stimulant, îi aprecia, dar referitor la care a arătat riscurile în Lucula noctis, în Governo di cura familiare și în Libro d'amore di carita??. (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa și Luigi Giovannini * * * Edward Joannes Maria Poppe Scurta viață (1890-1924) a acestui "preot de foc" a fost în întregime modelată după programul de viață scris în amintirea consacrării sale: "Preotul este un alt Cristos". El a ales ca "magna charta" a vieții sale preoțești discursul de rămas bun al lui Cristos din Evanghelia după sfântul apostol Ioan, din care două fraze îi erau foarte dragi: 1) "Rămâneți în mine și eu în voi, căci fără mine nu puteți face nimic" (In 15,4-5); 2). "Adevăr, adevăr vă spun: cine crede în mine va face și el faptele ce le fac eu; ba și mai mari decât acestea va face, căci eu plec la Tatăl" (In 14,12). Edward Poppe provenea din modestul ambient al unui brutar din Temse, Belgia. De la mama sa, de o evlavie simplă și profundă, el a luat nu numai o dispoziție naturală spre rugăciune și generozitate, dar și gustul expresiei clare și al inteligenței inimii. La tatăl său băiatul a admirat dorința pentru muncă și iubirea pentru cei umili. La 13 mai 1912 a intrat în Seminarul "Leon al XIII-lea" unde, după însăși mărturia sa, i-au fost date mijloacele pentru viitoarea sa fericire: iubirea lui Dumnezeu, conștiința prezenței lui Dumnezeu, umilința și iubirea față de sfânta Fecioară. Numit la 16 iunie 1916 vicar al Parohiei din cartierul muncitoresc Gent Santa Coletta, don Poppe a găsit programul viitorului său apostolat în pasajul din Luca 4,18, pe care l-a tradus astfel pentru sine: "Domnul m-a trimis să predic săracilor, să vindec inimile rănite, să eliberez pe cei închiși și să dau vederea orbilor". La Santa Coletta, Poppe devine "parohul nostru de Ars". Sărac cu cei săraci, el preferă de obicei casele mizerabile din orașul secularizat și însemnat de mizeria războiului. Iubirea sa pentru popor se maturizează. Doi ani la Santa Coletta îi ruinează sănătatea. La sfârșitul războiului este mutat la Moerzeke, foarte grav bolnav. Interminabila maladie i-a permis mult să se dedice rugăciunii, studiului și reflecției. A fost un timp de mare interiorizare. Viața interioară a lui Poppe progresa rapid. Vizita la mormântul din Lisieux a venerabilei carmelite Tereza Martin, la 5 septembrie 1920, a fost o răsturnare în spiritualitatea lui Edward. După mărturia sa, acolo, de fapt, a primit "cele mai mari haruri din viață". Mica voce a Terezei a devenit definitiv "drumul său interior" și, pe urmele Terezei, Edward s-a oferit pe sine iubirii milostive a Domnului. Stima față de cardinalul Mercier l-a condus pe don Poppe la Leopoldsburg la 6 octombrie 1922. A fost numit director spiritual al ecleziasticilor din toată țara, care veneau să presteze serviciul militar pe câmpul de la Beverlo. A fost a treia și ultima numire, "anul său minunat". Cibiștii, așa erau numiți ecleziasticii care prestau serviciul militar la CIBI, au profitat de direcțiunea și de exemplul său molipsitor. El însuși se hrănea cu hrana pe care le-o prezenta. Dar înainte de toate el dorea să anunțe vestea cea bună. Deja cu 40 de ani înainte de conciliu, datorită angajării sale în diferite misiuni apostolice și a unei profunde creșteri interioare, don Poppe a maturizat și a trăit ceea ce Vatican II, în decretul "Ministerul și viața preoților", și Ioan Paul al II-lea, în enciclica "Formarea preoților pentru timpul nostru" (1992), aveau să propună. Poppe a devenit și apostolul confraților săi, dar împreună apostolul preoției comune a laicilor, a tuturor credincioșilor pe care-i chema la sfințire și la apostolat. La 11 aprilie 1924 exprima astfel fericirea sa unui coleg: "Frate, este minunat să trăiești dependent de mama, să fii transformat într-un alt Isus prin harul său!". Poppe a murit în dimineața zilei de 10 iunie 1924, cu ochii îndreptați spre statuia Sfintei Inimi, în milostivirea aceluia în care s-a încrezut. ("Lumina creștinului", 3/2000)
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |