Sâmbăta, 27 aprilie 2024 

Sfânta Zita

fecioară

Lucca, unde Zita a practicat timp de aproape cincizeci de ani umila meserie de servitoare, şi-a ales-o ca patroană, şi deja în timpul lui Dante, care o citează în Commedia sa la treizeci de ani după moarte, numele său era una cu oraşul toscan: vorbind despre un magistrat din Lucca, sau mai degrabă un diavol negru, Dante se limitează să-l identifice cu "un bătrân al sfintei Zita". Zita, născută în anul 1218 la Monsagrati, un sat din apropiere de Lucca, provenea dintre oamenii săraci de la ţară, ale căror tinere, pentru a-şi face zestre sau cel mai adesea pentru a nu mai fi povară pentru familie, erau date spre a sluji la o familie din oraş.

Înainte de actualele progrese sociale profesiunea de servitoare echivala cu servitutea (şi "slujnicele" erau numite "colf"). Zita, lăsată la numai doisprezece ani în slujba familiei luccheze Fantinelli, a acceptat cu seninătate condiţia sa socială, fiind foarte conştientă că slujind familia care o găzduia îl slujea pe Dumnezeu, din iubire faţă de care acţiona, şi tolera orice bădărănie, fie din partea stăpânilor, care mai întâi au tratat-o cu nejustificată severitate, fie din partea tovarăşilor de muncă, geloşi faţă de zelul şi totalul ei dezinteres.

Era darnică în ceea ce priveşte pomenile făcute săracilor care băteau la poarta bogatei locuinţe Fantinelli, dar dădea din al său, pentru că trăia cu multă chibzuinţă şi agoniseala, pe care o punea deoparte se revărsa ca nişte pârâiaşe, pentru a înroura plăgile abandonării şi ale nedreptăţii. Se povesteşte că o tovarăşă de muncă, invidioasă din cauza stimei, pe care Zita ştiuse să şi-o câştige (depăşind primele încercări umilitoare, i-a fost încredinţată conducerea casei), o acuzase la stăpân că dă prea multe lucruri săracilor. Într-adevăr, într-o zi Zita este surprinsă în timp ce ieşea din casă cu şorţul plin, pentru a se duce să viziteze o familie nevoiaşă. La întrebarea stăpânului a răspuns că ducea flori şi ramuri. Şi lăsând în jos marginile şorţului, a căzut o ploaie de flori la picioarele sale.

Toată viaţa sa a fost un simbolic florilegiu de virtuţi creştine drept dovadă că în orice condiţie socială există loc actualizarea sfaturilor evanghelice. Virtuţile sale au impus-o, pe când era în viaţă, admiraţiei celor care se aflau în preajma ei şi după moarte, care a avut loc la 27 aprilie 1278, au dat naştere la o mişcare de neoprit în rândul devoţiunii populare. Mormântul său din bazilica "Sfântul Fredian", care păstrează şi acum trupul său, rămas neputrezit până la ultima recunoaştere făcută în anul 1652, a fost întotdeauna loc de pelerinaje. Cultul său a fost aprobat în mod solemn la 5 septembrie 1696, de către Inocenţiu al XII-lea. Pius al XII-lea a proclamat-o patroană a servitoarelor.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie