Vineri, 5 ianuarie 2024 

Sfinţii Emiliana şi Tarsilla, şi Ioan N. Neumann

călugări

În această zi, ajunul Epifaniei, adică "manifestarea" lui Cristos neamurilor, reunim amintirea a două sfinte şi a unui sfânt care, în însăşi diversitatea lor, manifestă universalitatea mântuirii şi a chemării la sfinţenie. Familia romană, nobilă şi senatorială, Anicia a avut privilegiul de a-l da Bisericii pe sfântul papă Grigore cel Mare, "un om mic, dar foarte mare", după cum îl defineşte Mommsen, comparând insuficienta sa prestanţă fizică şi sănătatea şubredă cu măreţia spirituală şi excelentele calităţi ale omului de conducere. Au avut parte la formarea copilului predestinat atât tatăl, senatorul Gordiano, cât şi mama sfânta Silvia, dar şi două sfinte mătuşe după tată, Tarsilia şi Emiliana (sau Amelia).

Însuşi sfântul Grigore cel Mare ne vorbeşte despre aceste mătuşi, comentând pasajul evanghelic în care Isus spune că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. El aminteşte că împreună cu Emiliana şi Tarsilia, şi o a treia mătuşă, Gordiana, se hotărâse să se consacre Domnului, ducând o viaţă ascetică în casa părintească. Dar numai primele două au ştiut să persevereze şi să progreseze în viaţa de sfinţenie şi fidelitate faţă de chemarea proprie. Însă mătuşa Gordiana revenise puţin câte puţin la vechile obiceiuri lumeşti, până la renunţarea la propunerea de feciorie, căsătorindu-se chiar cu administratorul său.

Sfântul Grigore ne mai relatează un episod simpatic despre mătuşi: Tarsilia era moartă de câteva zile, când Emiliana a auzit din partea ei această invitaţie: Veni, ut quia Natale Dominicum sine te feci, sanctam Theophaniam iam tecum faciam ("Am sărbătorit Naşterea Domnului fără tine, dar vino, pentru ca să putem sărbători împreună sfânta Epifanie"). Nu cunoaştem data exactă a morţii Emilianei, dar tradiţia vrea ca ea să fie chiar la 5 ianuarie, ajunul Epifaniei.

Într-o altă zi de 5 ianuarie, mai aproape de noi, în anul 1860, în timp ce săvârşea un gest de delicateţe faţă de un maestru al său, murea la Filadelfia, în Statele Unite ale Americii, cel pe care lumea îl numea cu afecţiune "micul nostru episcop", Ioan Nepomuk Neumann. Peste 30.000 de persoane au venit de peste ocean pentru a participa la glorificarea sa supremă, la 19 iunie 1977, în timp ce ceremonia canonizării era difuzată şi prin satelit. Neumann ajunsese în America în iunie 1836, după 40 de zile de călătorie cu vaporul, pentru că în dieceza sa din Boemia nu era nevoie de preoţi. A fost iniţiatorul şcolilor parohiale americane.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Sfântul Eduard

rege

În pofida insucceselor politice ale guvernării sale, Eduard, rege al Angliei din anul 1043 până în anul 1066, a lăsat o foarte vie amintire în rândul poporului său. Motivele acestei veneraţii, continuate de-a lungul secolelor, trebuie căutate nu numai în unele măsuri administrative înţelepte, ca desfiinţarea unei împovărătoare taxe militare care apăsa asupra întregii naţiuni, ci mai ales în temperamentul său blând şi generos (niciodată nu a dat dovadă de grosolănie sau de vreun cuvânt jignitor sau de un gest de mânie nici chiar faţă de cei mai umili supuşi) şi în viaţa sa particulară.

Se căsătorise, la un an după încoronarea sa, cu fiica celui mai îndârjit adversar, foarte culta Edith Godwin. Aceasta era o altă abilă manevră politică a baronului Godwin de Wessex, care renunţând aparent la simpatiile sale pentru partidul filo-anglosaxon sprijinise deja candidatura la tronul Angliei a lui Eduard, care avea însă simpatii pentru partidul filo-normand. În realitate, Godwin conta pe faptul că Eduard, numit încă de pe atunci "Mărturisitorul", i-ar fi încredinţat cu plăcere orice grijă a guvernării, numai ca să se poată dedica cu mai multă libertate rugăciunii şi meditaţiei.

Planul, foarte subtil, a reuşit numai în parte, pentru că în jurul anului 1051 baronul a fost exilat iar regina însăşi a fost închisă în mănăstire. Dar a fost numai o paranteză, pentru că era prea profundă înţelegerea dintre Eduard şi regină, care potrivit biografilor ar fi făcut de comun acord un vot de feciorie. Eduard, nepot al sfântului Eduard, zis Martirul, s-a născut în anul 1004, la Islip, lângă Oxford, avându-l ca tată pe regele Etelred al II-lea, zis Necugetatul. Copil fiind încă a trebuit să ia calea exilului şi a trăit între anii 1014 şi 1041 în Normandia, la părinţii după mamă. Se spune că în aceşti ani a făcut votul de a întreprinde un pelerinaj la Roma dacă Divina Providenţă l-ar fi readus în patrie. Când s-a întâmplat lucrul acesta, Eduard ar fi voit să împlinească în mod pios votul, dar a primit dispensa papei. Suma necesară pentru lunga călătorie a fost acordată în parte săracilor şi în parte restaurării mănăstirii de la vest de Londra (west minster, astăzi Westminster).

Inaugurarea solemnă a celebrului cor a avut loc la 28 decembrie 1065. Dar regele era deja grav bolnav. A murit la 5 ianuarie 1066 şi a fost înmormântat în biserica abaţială abia restaurată. La mormântul său s-au făcut imediat pelerinaje pioase. La recunoaşterea din anul 1102 trupul său a fost găsit intact. La 7 februarie 1161 papa Alexandru al III-lea l-a inclus în catalogul sfinţilor. Ziua sărbătorii sale coincide cu cea a transferării rămăşiţelor sale pământeşti în corul aceleiaşi biserici abaţiale, de către sfântul Thomas Becket.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie