Miercuri, 17 ianuarie 2024 

Sfântul Anton

abate (comemorare)

De la monahul cel mai ilustru al Bisericii antice, mort ca ultracentenar (250-356), ne-a parvenit unul dintre cele mai frumoase exemple de biografie. Autorul este sfântul Atanasie, care era prieten şi ucenic devotat al lui Anton. Biograful nu a omis nici un amănunt care ar fi putut lumina personalitatea sa, obiceiurile, caracterul, operele şi gândirea întemeietorului monahismului. Născut la Come, în centrul Egiptului, la douăzeci de ani Anton a părăsit toate lucrurile, pentru a urma la literă sfatul lui Isus: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai...". S-a refugiat mai întâi într-o regiune pustie şi neospitalieră, printre mormintele antice părăsite şi apoi pe ţărmurile Mării Roşii, unde a dus timp de optzeci de ani viaţă de anahoret.

Experienţa "pustiului", în sensul real sau figurat, este de acum o metodă de viaţă ascetică, constând în austeritate, jertfă şi o extremă singurătate: sfântul Anton a fost, dacă nu iniţiatorul, atunci exemplul cel mai renumit şi stimulant. Într-adevăr, deşi nu a scris nici o regulă de viaţă monastică nici nu i-a încurajat pe alţii să-l urmeze în pustiu, Anton a avut o mare influenţă mai întâi printre contemporani, iar apoi în toată Biserica.

Chemarea extraordinarei sale aventuri spirituale, deşi lipsită de mass-media şi de rapidele comunicări moderne, s-a răspândit atât de mult, încât din tot Orientul călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi chiar bolnavi şi săraci, alergau la el, pentru a primi sfaturi sau îmbărbătare. Însuşi Constantin şi fiii săi au fost în contact cu sfântul anahoret. Deşi preferând singurătatea şi tăcerea, Anton nu s-a sustras obligaţiilor sale de creştin angajat de a revărsa asupra altora darurile cu care Dumnezeu copleşise sufletul său: de două ori a părăsit locul său de eremit, pentru a merge la Alexandria, ştiind că prezenţa sa dădea curaj creştinilor persecutaţi de Maximinus Daia. A doua oară, s-a dus, la invitaţia sfântului Atanasie, pentru a-i îndemna pe creştini să rămână credincioşi învăţăturii stabilite la Conciliul de la Niceea (325).

Nu putem vorbi despre acest luminat "contestator" fără a aminti despre ispitele care tulburau singurătatea sa în pustiu şi care au oferit unor pictori ca Domenico Morelli prilejul de a-l picta printre femei neruşinate: sfântul Anton a fost într-adevăr ţinta multor ispite ale celui rău care îi apărea sub chipuri angelice, umane şi bestiale. Acest sfânt foarte uman, deşi sub chipul auster al anahoretului, este foarte venerat ca protector al animalelor domestice, umilul rol care-l face şi acum popular şi iubit.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Sfântul Anton, abate

Ori de câte ori ne retragem pentru rugăciune, nu ne separăm de ceilalţi, ci ne oferim forţele şi întreaga viaţă pentru a le dărui stropi din bunătatea şi pacea lui Dumnezeu. Spre acelaşi scop a tins şi sfântul abate Anton, ducând o viaţă de rugăciune şi de asceză continuă în pustiul Egiptului. Perioada Postului Mare ne oferă prilejul de a-i urma exemplul, trăind în comuniune cu Domnul prin post şi rugăciune.

Figura impunătoare a sfântului abate Anton a fost ilustrată de sfântul Atanasie, episcop şi învăţător al Bisericii, în opera Vita Antonii, care prezintă personalitatea, caracterul şi gândirea celui ce este numit "părintele monahismului".

S-a născut în jurul anului 250, la Como, localitate în centrul Egiptului. Însetat de adevărata pace şi desăvârşirea vieţii, la vârsta de 20 de ani a părăsit toate şi s-a retras într-un ţinut pustiu şi neprimitor. Apoi s-a stabilit pe malul Mării Roşii, unde timp de 80 de ani a dus o viaţă de pustnic.

Experienţa "vieţii în pustiu" este o metodă de viaţă ascetică axată pe austeritate, singurătate şi sacrificiu. Abatele Anton este exemplul cel mai strălucit şi mai antrenant în acest sens. Rămânem uimiţi de tăria cu care înfrunta ispitele din partea Celui Rău, care îi apărea sub diferite chipuri.

Deşi pe atunci nu existau mijloace moderne de comunicare, mesajul "aventurii" sale spirituale s-a răspândit atât de departe, încât din întregul Orient au început să vină la el călugări, preoţi, episcopi, săraci şi suferinzi pentru a primi sfaturi şi întărire spirituală.

Cu toată iubirea lui faţă de singurătate şi tăcere, abatele Anton nu şi-a neglijat datoria creştină de a folosi şi spre binele altora darurile primite de la Dumnezeu. De două ori şi-a părăsit chilia şi a plecat la Alexandria; prima dată pentru a-i încuraja pe creştinii prigoniţi de împăratul Maximilian Daia, iar a doua oară pentru a-i îndemna pe creştini să urmeze cu statornicie învăţăturile proclamate de Conciliul din Niceea (325).

În anul 356, cel mai ilustru călugăr al Bisericii din primele veacuri părăsea această lume pentru a intra în viaţa veşnică, alături de ceilalţi sfinţi. Biserica îl comemorează la 17 ianuarie.

Fără să fi redactat vreo regulă de viaţă monahală şi fără să-i fi încurajat pe alţii să-l urmeze în pustiu, sfântul Anton a exercitat o puternică influenţă mai întâi asupra concetăţenilor săi, şi apoi asupra Bisericii întregi. Urmând calea pustiului, a rugăciunii şi a ascezei, sfântul abate Anton s-a dăruit total lui Dumnezeu pentru a revărsa pe pământ o ploaie de haruri, de bunătate şi de pace.

Din spusele sfântului Anton, abate

- "Păzeşte ceea ce-ţi spun: oriunde ai merge, să-l ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai adeverirea Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de acolo. Urmează-le pe acestea trei şi te vei mântui".

- "Am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ şi am suspinat, zicând: «Cine o să treacă printre ele?» Şi am auzit o voce care zicea: «Smerenia»".

- "Dumnezeu nu îngăduie ca neamul de acum să fie încercat ca cele dinainte, căci ştie că este slab şi nu rabdă".

- "Eu nu mă tem nicidecum de Dumnezeu, ci îl iubesc, fiindcă iubirea izgoneşte teama".

- "Cel care bate fierul, mai întâi se gândeşte ce va face: seceră, sabie, secure. Aşa şi noi trebuie să ne gândim ce virtute vrem să dobândim, ca să nu ne ostenim în zadar".

- "Să însetăm, să flămânzim, să veghem, să fim goi, să ne întristăm şi să gemem în inima noastră, să măsurăm dacă suntem vrednici de Dumnezeu. Să iubim suferinţa, ca să-l găsim pe Dumnezeu..."

(Din Patericul egiptean)

Emanuel Imbrea

("Lumina creştinului", 2/2005)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie