[Cuprins]

CAPITOLUL III
DIFERITE FORME DE CULT ADUS PREASFINTEI EUHARISTII

79. Se recomandă insistent devoţiunea, atât cea particulară, cât şi cea publică, faţă de preasfânta Euharistie, chiar în afara sfintei Liturghii, conform normelor fixate de autoritatea legitimă, deoarece jertfa euharistică este izvorul şi culmea întregii vieţi creştine.
În orânduirea acestor exerciţii pioase şi sfinte, să se ţină seama de timpurile liturgice, ca să fie în acord cu Liturghia, să se inspire oarecum din ea şi să îndrepte poporul creştin către ea^[1].

80. Credincioşii, când îl cinstesc pe Cristos prezent în sfântul sacrament, să-şi aducă aminte că această prezenţă derivă din jertfă şi că tinde spre Împărtăşanie, atât cea sacramentală, cât şi cea spirituală.
Aşadar, evlavia care îi determină pe credincioşi să se închine în faţa sfintei Euharistii îi atrage să participe mai profund la misterul pascal şi să răspundă cu recunoştinţă la darul aceluia care, prin firea sa umană, face să pătrundă fără întrerupere viaţa divină în membrele trupului său. Întreţinându-se cu Domnul Cristos, se bucură de familiaritatea sa intimă şi îşi deschid inima în rugăciune pentru ei şi pentru toţi ai lor, pentru pacea şi mântuirea lumii. Oferindu-şi întreaga viaţă Tatălui, împreună cu Cristos în Duhul Sfânt, ei scot din această legătură admirabilă creşterea credinţei, a speranţei şi a dragostei. Astfel, ei intensifică acele dispoziţii necesare pentru a celebra cu evlavia cuvenită memorialul Domnului şi pentru a primi deseori pâinea pe care ne-o dă Tatăl.
Să se străduiască, aşadar, creştinii ca, după propria lor stare de viaţă, să-l cinstească pe Cristos Domnul în sfântul sacrament. Iar păstorii să-i atragă la aceasta prin exemplul lor şi să-i stimuleze prin cuvintele lor^[2].

81. Creştinii să-şi amintească, mai ales, că, prin rugăciunea înaintea lui Cristos Domnul prezent în sfântul sacrament, prelungesc unirea cu el, unire pe care au dobândit-o prin împărtăşanie, şi reînnoiesc legământul care îi obligă să păstreze în moravuri şi în viaţă ceea ce au primit în celebrarea Euharistiei prin credinţă şi sacrament. Să se străduiască, aşadar, să trăiască întreaga viaţă prin forţa hranei cereşti, participând la moartea şi învierea Domnului. Fiecare să-şi dea silinţa să facă fapte bune şi să fie plăcut lui Dumnezeu, propunându-şi să impregneze lumea cu spiritul creştin şi, participând activ la viaţa comunităţii umane, să fie martori ai lui Cristos^[3].

1. EXPUNEREA PREASFÂNTULUI SACRAMENT

NORME
I. LEGĂTURA DINTRE EXPUNEREA PREASFÂNTULUI SACRAMENT ŞI SFÂNTA LITURGHIE
82. Expunerea preasfintei Euharistii cu pixida sau cu monstranţa îi face pe credincioşi să recunoască prezenţa minunată a lui Cristos în preasfântul sacrament şi invită la unirea intimă cu el, unire care-şi atinge culmea în Împărtăşania sacramentală. Din această cauză, este unul dintre mijloacele care favorizează cel mai bine cultul datorat lui Dumnezeu în duh şi adevăr.
Trebuie luat în considerare ca, în astfel de expuneri, să se evidenţieze în mod clar, prin puterea semnelor, raportul strâns dintre cultul preasfântului sacrament şi sfânta Liturghie.
În pregătirea expunerii, să se evite cu sârguinţă toate acele lucruri care pot întuneca într-un fel oarecare dorinţa lui Cristos, care a înfiinţat preasfânta Euharistie, în primul rând, cu scopul de a ne fi la îndemână ca hrană, medicament şi alinare^[4].

83. În timp ce este expus preasfântul sacrament, este interzisă celebrarea sfintei Liturghii în acelaşi spaţiu al bisericii. De asemenea, în afară de motivele expuse la nr. 6, celebrarea misterului euharistic cuprinde într-un mod mai perfect acea comuniune internă la care vrea să-i aducă pe credincioşi expunerea.
Dacă expunerea preasfântului sacrament se prelungeşte o zi sau mai multe zile (consecutiv), ea trebuie întreruptă în timpul celebrării sfintei Liturghii, în afară de cazul când sfânta Liturghie se celebrează într-o capelă separată de aula unde se face expunerea şi rămân cel puţin câţiva creştini în adoraţie^[5].

II. CÂTEVA NORME PRIVIND EXPUNEREA
84. În faţa preasfântului sacrament, fie păstrat în tabernacol, fie expus adoraţiei publice, se îngenunchează cu un singur genunchi.

85. În expunerea preasfântului sacrament cu monstranţa se aprind patru ori şase lumânări, câte sunt la sfânta Liturghie, şi se foloseşte tămâierea. În expunerea cu pixida să se aprindă măcar două lumânări; se poate folosi şi tămâierea.

Expunerea prelungită
86. În bisericile în care se păstrează de obicei sfânta Euharistie, se recomandă în fiecare an o expunere solemnă a preasfântului sacrament, prelungită mai mult timp, chiar dacă nu este propriu-zis continuă, pentru ca, astfel, comunitatea locală să mediteze şi să adore mai mult acest mister.
Totuşi, o astfel de expunere, cu aprobarea ordinariului locului, să se facă numai dacă se prevede o participare corespunzătoare a credincioşilor^[6].

87. Însă, în cazul unei necesităţi grave şi generale, ordinariul locului poate prescrie rugăciuni în faţa preasfântului sacrament expus mai mult timp, în bisericile mai frecventate de credincioşi^[7].

88. Acolo unde nu se află un număr suficient de adoratori şi expunerea nu se poate face fără întrerupere, este permis ca preasfântul sacrament să fie repus în tabernacol, după orarul fixat şi anunţat de mai înainte, însă nu mai mult de două ori pe zi, de exemplu, la amiază şi în timpul nopţii.
Această repunere poate să se facă într-un mod mai simplu: preotul sau diaconul, îmbrăcat în albă şi stolă sau cotă şi stolă peste reverendă, după o scurtă adoraţie făcută împreună cu credincioşii, repune preasfântul sacrament în tabernacol. La timpul stabilit, expunerea se face din nou în acelaşi mod^[8].

Expunerea scurtă
89. Expunerile scurte ale preasfântului sacrament trebuie astfel orânduite încât, în timpul lor, înainte de binecuvântarea cu preasfântul sacrament, să se dedice timp suficient citirii cuvântului lui Dumnezeu, cântecelor, rugăciunilor, precum şi unei rugăciuni făcute câtva timp în tăcere.
Este interzisă expunerea care se face numai pentru a da binecuvântarea^[9].

Adoraţia în comunităţile călugăreşti
90. Comunităţilor călugăreşti şi asociaţiilor de pietate care, conform constituţiilor şi normelor institutului lor, au îndatorirea de a face adoraţie euharistică perpetuă sau prelungită mai mult timp, li se recomandă cu stăruinţă să orânduiască acest obicei pios în spiritul sfintei liturgii; atunci însă când la ea participă întreaga comunitate, adoraţia să constea din lecturi, cântări şi tăcere sfântă, ca să aibă o mai mare înrâurire asupra vieţii spirituale a comunităţii înseşi.
În felul acesta, se promovează între membrii casei călugăreşti spiritul unităţii şi al frăţiei, al căror semn şi izvor este Euharistia, şi se promovează cultul datorat sfântului sacrament într-o formă mai demnă.
Merită toată lauda şi trebuie păstrată acea formă a adoraţiei în care se succed câte unul sau câte doi membri ai comunităţii, căci şi în această formă, în conformitate cu normele institutului, aprobate de Biserică, ei îl adoră pe Domnul în sfântul sacrament şi-i înalţă rugăciuni în numele întregii comunităţi şi al întregii Biserici.

III. SLUJITORUL EXPUNERII PREASFÂNTULUI SACRAMENT
91. Slujitorul obişnuit al expunerii preasfântului sacrament este preotul sau diaconul care, la sfârşitul adoraţiei, înainte de a aşeza la loc preasfântul sacrament, binecuvântează poporul cu sfântul sacrament.
În lipsa preotului sau diaconului, sau în cazul când aceştia sunt legitim împiedicaţi, următoarele persoane pot expune sfânta Euharistie pentru adoraţia publică a credincioşilor şi o pot aşeza la loc:

a) acolitul şi slujitorul extraordinar al sfintei Împărtăşanii;
b) un membru, fie bărbat, fie femeie, al comunităţii călugăreşti sau al unei asociaţii laice de pietate, care se dedică adoraţiei, fiind necesară aprobarea ordinariului locului.
Toţi aceştia pot face expunerea deschizând tabernacolul sau, dacă este oportun, depunând pixida pe altar sau punând ostia în monstranţă. La sfârşitul adoraţiei, repun sfântul sacrament în tabernacol. Totuşi, ei nu pot da binecuvântarea cu preasfântul sacrament.

92. Slujitorul, dacă este preot sau diacon, să îmbrace alba şi stola sau cota şi stola peste reverendă. Stola să fie de culoare albă. Alţi slujitori să îmbrace sau haina liturgică obişnuită în regiunea lor, sau o haină specială pentru această slujire, aprobată de ordinariul locului.
Pentru a da binecuvântarea la sfârşitul adoraţiei, când s-a făcut expunerea cu monstranţa, preotul sau diaconul să îmbrace, de asemenea, pluvialul şi vălul umeral de culoare albă; dacă se dă binecuvântarea cu pixida, se va lua vălul umeral.

RITUL EXPUNERII ŞI BINECUVÂNTĂRII EUHARISTICE
Expunerea
93. După ce s-a adunat poporul, în timp ce se cântă un cântec adaptat, slujitorul sacru merge la altar. Dacă sfântul sacrament nu se păstrează la altarul pe care se face expunerea, slujitorul sacru, după ce a luat vălul umeral, aduce sfânta taină de la locul păstrării, însoţit de ministranţi sau credincioşi cu lumânări aprinse.
Pixida sau monstranţa să fie aşezată pe masa altarului acoperit cu o faţă de altar. Dacă expunerea se prelungeşte mai mult timp şi se face cu monstranţă, se poate folosi un tron aşezat într-un loc mai înalt; dar să nu fie prea înalt şi îndepărtat^[10]. După expunere, în cazul că se foloseşte monstranţa, slujitorul incensează sfântul sacrament. Apoi, dacă adoraţia se prelungeşte mai mult timp, el poate să se retragă.

94. Dacă expunerea urmează să se facă mai solemn şi pentru un timp mai îndelungat, ostia destinată pentru adoraţie să se consacre la sfânta Liturghie care precedă imediat adoraţia şi să se pună în monstranţă pe altar după Împărtăşanie. Sfânta Liturghie să se termine prin rugăciunea de după Împărtăşanie, omiţându-se ritul încheierii. Însă, înainte ca preotul să se retragă, să pună sfântul sacrament pe tron şi, dacă e oportun, să-l incenseze.

Adoraţia
95. În timpul expunerii, rugăciunile, cântecele şi lecturile să fie astfel orânduite încât credincioşii adunaţi în rugăciune să se ocupe de Cristos Domnul.
Pentru a favoriza rugăciunea intimă, să se folosească lecturi din Sfânta Scriptură, însoţite de omilie sau scurte îndemnuri, care să conducă la o mai profundă preţuire a misterului euharistic. Se cuvine ca, la cuvântul lui Dumnezeu, credincioşii să răspundă prin cântări. La fel se recomandă ca, la momente potrivite, să se păstreze tăcerea sfântă.

96. În faţa preasfântului sacrament expus pentru mai mult timp, se poate celebra chiar şi o parte a Liturgiei orelor, mai ales orele principale, căci prin aceasta se extind la diferite ceasuri ale zilei laudele şi mulţumirile care i se aduc lui Dumnezeu în celebrarea Euharistiei şi rugăciunea Bisericii făcută în numele întregii lumi este îndreptată către Cristos şi, prin el, către Tatăl.

Binecuvântarea
97. Către sfârşitul adoraţiei, preotul sau diaconul merge la altar, face îngenuncherea simplă şi apoi se aşază în genunchi, în timp ce se cântă un imn sau alt cântec euharistic^[11]. Între timp, slujitorul sacru, stând în genunchi, incensează sfântul sacrament, dacă expunerea s-a făcut cu monstranţa.

98. Apoi se ridică şi spune:
Să ne rugăm.

Se face o scurtă pauză de tăcere; apoi slujitorul continuă:
Doamne Isus Cristoase,
tu ne-ai lăsat în sacramentul minunat
al sfintei Euharistii
amintirea pătimirii tale;
ajută-ne, te rugăm, să cinstim cu credinţă vie
şi cu o mare iubire sfintele taine
ale trupului şi sângelui tău,
ca să avem parte necontenit
de roadele răscumpărării tale.
Tu, care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor.

Toţi răspund:
Amin.
Alte rugăciuni la alegere, la nr. 224-229.

99. După ce a spus rugăciunea, preotul sau diaconul, luând vălul umeral, face îngenuncherea simplă, ia monstranţa sau pixida şi face cu ea semnul sfintei cruci asupra poporului, fără să spună ceva.

Repunerea sfântului sacrament

100. Apoi, preotul sau diaconul care a dat binecuvântarea, sau alt preot sau diacon, repune sfântul sacrament în tabernacol, îngenunchează şi se retrage, în timp ce poporul încheie celebrarea, după caz, cu o aclamaţie.

2. PROCESIUNILE EUHARISTICE
101. Prin procesiunile în care Euharistia este purtată solemn pe străzi, însoţită de cântări, poporul creştin dă o mărturie publică a credinţei şi a evlaviei sale faţă de preasfântul sacrament.
Ordinariul locului este competent să judece atât cu privire la oportunitatea procesiunilor în împrejurările actuale, cât şi cu privire la timpul, locul şi modul de organizare a acestor procesiuni, pentru ca ele să se desfăşoare cu demnitate şi fără să se aducă vreun prejudiciu veneraţiei datorate acestui preasfânt sacrament^[12].

102. Între procesiunile euharistice, o însemnătate şi o importanţă deosebită o are în viaţa pastorală a parohiei sau a localităţii acea procesiune care se obişnuieşte în fiecare an în solemnitatea Trupul şi Sângele lui Cristos, sau în altă zi mai potrivită şi apropiată de această sărbătoare. Se cuvine deci ca această procesiune să se păstreze, după normele dreptului, acolo unde împrejurările de azi permit aceasta şi este într-adevăr expresia credinţei şi a adoraţiei comune.
Dacă oraşul este prea mare şi motive de ordin pastoral o cer, se pot organiza, cu permisiunea ordinariului locului, şi alte procesiuni în cartierele principale ale aceluiaşi oraş. Acolo unde, în solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos, nu e posibil să se facă procesiunea, e bine să se ţină o altă celebrare publică pentru tot oraşul sau pentru cartierele principale, în catedrală sau în alte locuri mai potrivite.

103. Se recomandă ca procesiunea cu preasfântul sacrament să se facă după sfânta Liturghie în care s-a consacrat ostia ce urmează să fie purtată în procesiune. De asemenea, nu este nici o oprelişte ca procesiunea să încheie adoraţia publică şi prelungită, făcută după sfânta Liturghie.

104. În organizarea procesiunilor euharistice, să se ţină cont de obiceiurile locale, atât în ceea ce priveşte împodobirea pieţelor şi a străzilor, cât şi aşezarea participanţilor.
Pe traseu, dacă este obiceiul şi binele pastoral o cere, se pot face opriri cu binecuvântarea euharistică. Cântecele şi rugăciunile care se spun să aibă drept scop ca toţi să-şi manifeste credinţa lor în Cristos şi să se ocupe numai de Dumnezeu.

105. Dacă procesiunea are loc imediat după sfânta Liturghie, preotul care urmează să ducă sfântul sacrament poate să reţină hainele folosite la celebrarea sfintei Liturghii sau poate lua pluvialul de culoare albă; dar dacă procesiunea nu urmează imediat după sfânta Liturghie, atunci să ia pluvialul.

106. Lumânările, incensul şi baldachinul sub care merge preotul care duce sfântul sacrament să se folosească după obiceiurile locale.

107. Se recomandă ca procesiunea să plece de la o biserică şi să se îndrepte către alta. Totuşi, dacă circumstanţele locurilor cer aceasta, se poate întoarce la aceeaşi biserică de la care a plecat.

108. La sfârşit, se dă binecuvântarea cu preasfântul sacrament în biserica în care se încheie procesiunea sau în alt loc mai potrivit; apoi sfântul sacrament este repus în tabernacol.

3. CONGRESELE EUHARISTICE
109.Congresele euharistice au fost introduse în ultima vreme în viaţa Bisericii ca o manifestare specială a cultului euharistic. Ele sunt o întrunire la care o comunitate restrânsă invită toată Biserica locală sau o oarecare Biserică locală invită celelalte Biserici din aceeaşi regiune sau din aceeaşi naţiune, sau din lumea întreagă, pentru ca împreună să adâncească un anumit aspect al misterului euharistic şi să-i aducă un omagiu de închinare publică în legătura dragostei şi a unităţii.
Astfel de congrese trebuie să fie un semn autentic de credinţă şi de dragoste, prin participarea deplină a Bisericii locale şi prin prezenţa reprezentanţilor celorlalte Biserici.

110. Cu privire la locul, tema şi ordinea celebrării congresului, trebuie să se facă sondaje atât în Biserica locală, cât şi în alte Biserici, care să ducă la cunoaşterea necesităţii concrete, să favorizeze adâncirea cunoaşterii teologice şi binele Bisericii locale. În această muncă de cercetare să se recurgă la colaborarea experţilor în teologie, Scriptură, liturgie, pastorală, precum şi la experţi în ştiinţele "umaniste", ca sociologie, psihologie etc.

111. În pregătirea congresului, să se acorde importanţă, mai presus de toate, următoarelor probleme:
a) o cateheză mai intensă asupra Euharistiei, considerată, în special, ca mister al lui Cristos care trăieşte şi lucrează în Biserică. Această cateheză să fie adaptată capacităţii diferitelor categorii de oameni;
b) o participare mai activă la celebrările liturgice care promovează ascultarea cu pietate a cuvântului lui Dumnezeu şi simţământul de fraternitate al membrilor comunităţii^[13];
c) o atentă cercetare a mijloacelor şi o efectivă realizare a operelor sociale care vizează progresul uman şi distribuirea justă chiar a bunurilor temporale, după exemplul comunităţii creştine primare^[14], pentru ca ospăţul euharistic să răspândească fermentul evangheliei, care să-i determine la zidirea societăţii umane în această lume şi ca o garanţie a celei viitoare^[15].

112. Practic, celebrarea congresului să fie rânduită după aceste criterii^[16]:
a) celebrarea Euharistiei să fie, într-adevăr, centrul şi apogeul spre care să se îndrepte toate manifestările şi formele de evlavie;
b) celebrările cuvântului lui Dumnezeu, sesiunile catehetice şi reuniunile plenare să fie orientate către o mai bună aprofundare a temei propuse şi o mai clară expunere a aspectelor ei practice, pentru realizarea lor concretă;
c) să se alcătuiască un program adecvat pentru rugăciuni în comun şi adoraţie prelungită în faţa sfântului sacrament expus în anumite biserici, adaptate acestui exerciţiu de pietate;
d) referitor la organizarea procesiunii cu preasfântul sacrament purtat pe străzile oraşului, în imnuri şi rugăciuni publice, să se păstreze normele despre procesiunile euharistice^[17], luând în consideraţie condiţiile sociale şi religioase ale locului respectiv.