5. PREOŢII ŞI VOCAŢIA LA PREOŢIE ÎN SLUJIREA DIECEZEI

II. CE TREBUIE SĂ FIM?

Preoţia îşi are izvorul şi modelul desăvârşit în Cristos. Pentru a pătrunde mai bine această a doua parte a prezentării, va trebui să ne îndreptăm atenţia spre el, preotul veşnic, cel care a voit să comunice preoţia sa oamenilor aleşi anume. Vom analiza aici câteva puncte care vor fi de real folos atât preoţilor cât şi laicilor ca să înţeleagă mai bine măreţia acestei taine, s-o preţuiască, s-o trăiască şi s-o respecte ca pe un dar inestimabil făcut de Dumnezeu omenirii.

1. Preoţia comună şi preoţia ministerială

Întrucât Cristos este preot, întregul său trup îmbracă un caracter sacerdotal; şi toţi membrii acestui trup, în sens adevărat şi nu metaforic, trebuie să se considere preoţi. Rădăcina acestei preoţii este Botezul. Aceasta este preoţia comună. "Dar tot Domnul, voind să facă din credincioşi un singur trup în care «nu toate mădularele au aceeaşi lucrare» (Rom 12,4), a rânduit pe unii dintre ei ca miniştrii care, în mijlocul comunităţii credincioşilor, să fie înzestraţi cu puterea sacră a ordinului pentru a aduce jertfa şi a ierta păcatele şi care, în numele lui Cristos, să exercite în mod public funcţia sacerdotală pentru oameni. (PO 2). Aceasta este preoţia ministerială. Nu putem să ne gândim la o egalitate între preoţia comună şi cea ministerială şi ierarhică. Cele două preoţii "diferă în mod esenţial şi nu numai în grad", chiar dacă "una este orânduită celeilalte" şi amândouă "participă, fiecare în felul său, la unica preoţie a lui Cristos" (LG 10). Preoţia creştină izvorăşte din preoţia lui Cristos: de la el trebuie să plecăm întotdeauna dacă dorim să înţelegem ceva despre realităţile şi despre măreţia preoţiei creştine. Isus este preotul veşnic şi universal: el totdeauna este viu iar efectul preoţiei sale rămâne în veşnicie (Ev 7,24). Isus este preotul şi agentul principal în jertfa euharistică şi în diferitele sacramente realizate în timp de către miniştrii săi. Scrisoarea către Evrei vorbeşte deseori despre Cristos, prezentându-l ca mijlocitorul Noului Testament (9,15), ca apostolul şi marele preot al mărturisirii noastre (3,1); chemat de Dumnezeu din veşnicie ca mare preot după rânduiala lui Melchisedec (5,6); marele preot care pătrunde cerurile (4,14) şi trăieşte totdeauna pentru a se ruga pentru om (7,25). Preoţia creştină, atât cea comună cât şi cea ministerială, nu este înţeleasă decât în lumina preoţiei lui Cristos. Lumen gentium a scris că prezbiterii, "deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală şi în virtutea sacramentului Preoţiei, ei sunt consacraţi pentru a propovădui evanghelia, pentru a păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin, ca adevăraţi preoţi ai Noului Testament" (nr. 28). Prezbiterii devin părtaşi la funcţiunile de sfinţire, de învăţare şi de conducere, a căror exercitare este determinată mai precis de comuniunea ierarhică.

2. Preoţia în cadrul diecezei

Ţinând cont de cele prezentate mai sus, preoţia ocupă un loc foarte important în cadrul unei dieceze. De ea este legată viaţa însăşi a Bisericii locale. Preoţii în unire cu episcopul îl aduc pe Cristos în mijlocul oamenilor, îl fac cunoscut şi îl împart tuturor celor de bună voinţă. Desfăşurându-şi activitate în strânsă unire cu episcopul, preoţii îi ajută pe laici să înţeleagă mai bine preoţia lor comună şi să trăiască în lume ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, renăscuţi prin Botez la o viaţă nouă. Prin preoţi, Duhul Sfânt face vie prezenţa lui Cristos şi a învăţăturii sale în mijlocul oamenilor. Uniţi în jurul episcopului, preoţii şi laicii formează împreună un singur popor: poporul noului legământ, popor răscumpărat de Cristos prin moartea şi învierea sa.

De insistat în cadrul întâlnirilor comisiilor locale asupra acestei unităţi în jurul episcopului.

3. Specificul preoţiei în cadrul poporului lui Dumnezeu

Participând la funcţia apostolilor, prezbiterii au de la Dumnezeu "harul de a fi miniştrii lui Cristos printre neamuri, îndeplinind slujirea sacră a evangheliei" (Rom 15,16).

Scrie PO 2: "Într-adevăr, prin vestirea apostolică a evangheliei, poporul lui Dumnezeu este chemat şi strâns laolaltă, astfel că toţi aceia care fac parte din acest popor, fiind sfinţiţi prin Duhul Sfânt, pot să se ofere pe ei înşişi ca «jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu» (Rom 12,1). Dar jertfa spirituală a credincioşilor este desăvârşită în unire cu jertfa lui Cristos, unicul mijlocitor, prin ministerul prezbiterilor ... Euharistia apare deci ca centrul şi punctul de convergenţă al întregii slujiri sacerdotale. Scopul la care tind prezbiterii cu ministerul şi viaţa lor este preamărirea lui Dumnezeu Tatăl în Cristos". A fi preoţi pentru preamărirea lui Dumnezeu, înseamnă a fi preoţi pentru comunitatea creştină, care se naşte din cuvânt şi din Euharistie.

Prezbiterii trebuie să se străduiască să atingă această preamărire în toată activitatea lor: "Fie că se roagă şi adoră, fie că vestesc cuvântul, fie că oferă jertfa euharistică şi administrează sacramentele, fie că îndeplinesc alte slujiri şi ele în folosul oamenilor, întotdeauna contribuie la creşterea slavei lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, la îmbogăţirea oamenilor în viaţa divină" (PO 2).

Condiţia preotului în lume se distinge de o anumită dialectică: în lume, dar nu al lumii; cu oamenii şi pentru ei, şi cu toate acestea în numele unui principiu diferit de principiile pământeşti. Într-adevăr, preotul nu ar fi cu adevărat trimis dacă nu ar trăi cu oamenii şi nici dacă s-ar comporta în întregime conform mersului acestei lumi. Isus s-a rugat astfel pentru preoţi: "Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume" (In 17,15-16). Ca şi Isus, preotul trebuie să trăiască nu pentru sine, ci pentru alţii. Însăşi viaţa sa spirituală este condiţionată de comuniunea cu fraţii, spre care îşi îndreaptă slujirea. Preotul nu este numai omul lui Dumnezeu, ci şi omul pentru alţii (cf. Evr 5,1), "un frate în mijlocul fraţilor". Prin chemare şi hirotonire, preoţii Noului Testament sunt, într-un fel, puşi deoparte în sânul poporului lui Dumnezeu, dar nu pentru a rămâne despărţiţi de el sau de vreun om. Conciliul, într-adevăr, adaugă: "Ei nu ar putea fi miniştrii lui Cristos dacă nu ar fi martori şi împărţitori ai unei vieţi diferite de cea pământească; dar pe de altă parte nici nu i-ar putea sluji pe oameni dacă ar rămâne străini de ei şi de condiţiilor lor de viaţă. Însăşi ministerul lor pretinde cu titlu special ca ei să nu se modeleze după lumea aceasta; dar în acelaşi timp cere ca ei să trăiască în această lume în mijlocul oamenilor". Preotul trebuie să fie prezent în lume, şi nu poate să nu fie, dar trebuie să fie ca preot, deci ca semn şi chemare a unei vieţi care nu este pământească. În formă negativă Conciliul recomandă să nu se conformeze acestui veac (Rom 12,2): preoţii nu trebuie în nici un fel să-şi renege identitatea lor sacerdotală. Sfântul papă Celestin spunea: "Poporul trebuie să fie învăţat, nu urmat".

4. Unele urgenţe în viaţa preotului

Ministerul preoţilor, ca şi cel al episcopilor, este regrupat în tradiţionalele trei munera sau datorii: munus docendi, sanctificandi şi regendi. Fiecare preot, în puterea consacrării şi misiunii sale, este trimis în mijlocul poporului lui Dumnezeu pentru a-l învăţa, pentru a-l sfinţi şi pentru a-l educa, adică pentru a-l forma din punct de vedere spiritual. Astfel a descris pe scurt LG tripla datorie a preoţilor: "Preoţii [...] sunt consacraţi pentru a predica evanghelia, a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin, ca nişte adevăraţi adoratori ai Noului Testament" (nr. 28). PO, reluând expunerea datoriilor sacerdotale, spune că "în virtutea sfintei hirotoniri şi a misiunii, pe care o primesc de la episcopi, prezbiterii sunt promovaţi în slujirea lui Cristos, învăţător, preot şi rege" (nr. 1). Constituţia dogmatică LG şi decretul CD vorbesc pe larg despre exercitarea triplei puteri a episcopului (LG 25-27; CD 12-16). Ministerul prezbiterilor, chiar dacă se inspiră din ministerul episcopilor, a cărei participare este, e dezvoltat pe scurt în LG 28, în CD 30 şi mai pe larg în PO 4-6. Noi vom supune atenţiei câteva urgenţe în viaţa preotului, legate de această triplă datorie şi aplicate la situaţia concretă din Dieceza de Iaşi.

a) Opera preotului (paroh şi vicar) pe plan parohial

Aproape că s-a format o concepţie greşită în mintea unor preoţi din Dieceza de Iaşi că dacă un preot a stat mai mulţi ani într-o parohie şi nu a construit nimic (biserică, oratoriu, casă parohială, grădiniţă etc.) nu a făcut nimic în acea parohie. Ca şi cum datoria unui preot în Dieceza de Iaşi este să fie constructor şi nu preot, cu tot ce implică darul preoţiei. Total greşit. Se cunosc parohii în care preotul a stat foarte mulţi ani fără să facă nimic pe plan edilitar - era şi greu din cauza conjuncturii politice şi situaţiei financiare grele a parohiei respective - dar a ştiut să imprime în comunitate un spirit profund religios catolic prin activitatea sa pastorală susţinută, nu fără riscuri şi osteneli (mai mari decât cele pe plan edilitar): predici, cateheze, ore întregi petrecute în scaunul de spovadă, prezenţă la biroul parohial şi disponibilitate la orice oră din zi şi din noapte pentru credincioşii săi. Acest lucru în primul rând trebuie să-l facă fiecare preot în parohia în care l-a trimis episcopul.

Se cunoaşte prea bine situaţia în dieceza noastră. Sunt necesare şi lucrările edilitare, dar este pericol pentru unii preoţi implicaţi în operele de construcţii edilitare să uite că sunt în primul rând păstori şi apoi - dacă le mai rămâne timp - constructori edilitari. Oricât de multe ar fi argumentele "pro" în ceea ce priveşte construcţiile, trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că munca pe plan edilitar ia foarte mult timp preotului şi constituie un mare pericol pentru îndeplinirea mandatului său primordial. Sunt atâtea urgenţe pe plan pastoral, că nu ştim cum să le mai facem faţă, încât se impune cu stringenţă ca munca legată de construcţii edilitare să fie încredinţată de către episcopie unor laici de încredere şi bine pregătiţi. Sperăm ca Sinodul diecezan să rezolve această situaţie. Preoţii (parohi şi vicari) să se dedice mai mult şi cu tot avântul predicării cuvântului lui Dumnezeu, sfinţirii proprii şi a credincioşilor prin administrarea sacramentelor şi conducerii lor pe calea mântuirii. Aceasta este opera preotului pe plan parohial.

b) Spiritul pastoral

Preotul în mijlocul poporului lui Dumnezeu este ca un păstor în mijlocul turmei. Imaginea este elocventă. A folosit-o şi Isus: "Eu sunt păstorul cel bun..." (In 10,11). Fiecare preot trebuie să fie pătruns de acest spirit pastoral ca să poată conduce turma încredinţată "la păşuni verzi şi la ape de odihnă" (Ps 22).

Acest aspect al ministerului a fost totdeauna considerat cu o deosebită atenţie: are o legătură biblică în conceptul de păstor, a cărui bogăţie de conţinut încă nu a fost complet analizată. Decretul PO 6 porneşte de la două presupuneri doctrinare pe care trebuie să le amintim: adevăratul păstor şi cap al poporului lui Dumnezeu este Cristos: episcopul şi, în grad subordonat, prezbiterul participă la această însuşire deosebită atunci când conduc acea parte a poporului care le este încredinţată. A doua premisă teologică din PO 6 este cea a Bisericii ca popor al lui Dumnezeu şi familie a lui Dumnezeu (LG 6, 9): popor adunat din iniţiativă divină prin comuniunea cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (LG 2-4). Chiar şi comunitatea încredinţată prezbiterului este "o familie a lui Dumnezeu ca o fraternitate însufleţită în unitate care trebuie condusă la Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt". Este datoria preoţilor, ca educatori în credinţă, să se îngrijească personal sau prin alţii ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, să-şi dezvolte propria chemare conform evangheliei, să practice o iubire sinceră şi activă şi să exercite acea libertate cu care ne-a eliberat Cristos. Vor fi de prea puţin folos ceremoniile, oricât de frumoase, sau asociaţiile, oricât de înfloritoare, dacă nu sunt îndreptate spre educarea oamenilor pentru a-şi atinge maturitatea creştină. Printre creştinii supuşi educaţiei sale, preotul găseşte câteva suflete şi diferite grupuri, care au o mare nevoie de atenţia sa: săracii şi cei mai slabi, faţă de care însuşi Domnul s-a arătat unit în mod special (Mt 25, 31-46) şi a căror evanghelizare este arătată ca semn al lucrării mesianice (Lc 4, 18); tinerii, soţii şi părinţii, care e de dorit să se întrunească în grupuri prieteneşti în care să se ajute reciproc şi să trăiască mai profund şi cu mai mare uşurinţă viaţa creştină în împrejurările adeseori grele în care se află; bolnavii şi muribunzii. O atenţie deosebită merită călugării, fie bărbaţi, fie femei: ei formează o parte cu o demnitate specială în casa Domnului şi merită de aceea o atentă consideraţie, astfel încât să progreseze tot mai mult în perfecţiunea evanghelică pentru binele întregii Biserici. Problema formării sufletelor consacrate este o temă de o importanţă excepţională.

c) Rugăciunea

Preotul, maestru al rugăciunii. Adunarea euharistică este centrul comunităţii creştinilor prezidată de preot. Acesta apare, aşadar, în centralitatea vieţii liturgice a Bisericii: el este directorul, conducătorul şi maestrul rugăciunii. Preoţii trebuie să-i înveţe bine pe creştini să se roage, trebuie să formeze la rugăciune, trebuie să conducă, într-un fel chiar de mână, pe credincioşi în primii paşi ai vieţii de rugăciune, trebuie să invite, şi aproape să tragă, sufletele la rugăciune şi trebuie să educe prin a-i învăţa pe alţii. Preotul deci apare ca un învăţător expert, un educator bun şi un pedagog răbdător al vieţii de rugăciune.

Preotul şi Liturgia orelor. Conciliul Vatican II are în PO 5 o invitaţie foarte sobră adresată prezbiterului: "Să extindă la diferite ore ale zilei cântul şi mulţumirea pe care le adresează lui Dumnezeu în celebrarea euharistică". Mijlocul tradiţional propus de Biserică este recitarea Oficiului divin (Breviarul), "prin intermediul căruia prezbiterii se roagă lui Dumnezeu în numele Bisericii şi în favoarea poporului încredinţat lor, ba chiar al lumii întregi".

Preotul şi casa de rugăciune. Se cuvine să amintim aici şi locul de cult, "casa de rugăciune", care trebuie să fie obiect de deosebită atenţie din partea prezbiterului. Sunt motivaţii teologice şi pastorale în acest scop: "în casa de rugăciune se celebrează şi este păstrată Euharistia; şi credincioşii se reunesc acolo pentru a se afla în faţa Domnului". De aici importanţa ca "preasfântul sacrament să fie păstrat într-un loc foarte distins cu cea mai mare cinste în biserici, conform legilor liturgice" şi ca, de asemenea, "casa de rugăciune să fie curată şi potrivită rugăciunii" (PO 5).

Aşadar, totul în viaţa preotului este orientat spre unirea sa cu Dumnezeu, iar această unire se realizează prin rugăciune. Dacă despre un creştin laic se spune şi se adevereşte că nu poate să se menţină pe calea binelui fără rugăciune, cu atât mai mult se poate spune acest lucru despre un preot. Experienţa de zi cu zi o dovedeşte din plin. Începutul unei vieţi decăzute este părăsirea rugăciuni. Celebrarea sacramentelor, Breviarul, rozariul, meditaţia zilnică, sunt "pâinea de toate zilele" a preotului care-i dau bucurie şi avânt în viaţa şi activitatea sa. De ce ne rugăm? Oare are nevoie Dumnezeu de rugăciunile noastre? Nicidecum... Noi avem nevoie de Dumnezeu şi, ca să nu uităm acest lucru, trebuie să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm mereu..., pentru că mereu avem nevoie de el: "Fără mine, nimic nu puteţi face!"

d) Predica

Prima datorie a preotului (paroh şi vicar) pe plan parohial este aceea de a învăţa, predicând cuvântul lui Dumnezeu, evanghelia mântuirii. Este prima datorie nu în ordinea demnităţii ontologice - cum precizează Conciliul Vatican II - ci în cea a executării. Conciliul Vatican II a dat un loc prioritar temei predicării şi evanghelizării. Aceasta este datoria esenţială a Bisericii (AG 5, 6, 13); ei îi sunt datori chiar şi laicii (LG 35; AA 6); ea trebuie făcută cu mărturia vieţii, dar şi cu vestirea explicită a cuvântului (LG 35). Nu se poate nimeni angaja pentru predicare şi evanghelizare fără o atentă pregătire (OT 4, 19; AA 31) şi preoţii din partea lor trebuie să trezească în credincioşi interesul pentru evanghelizare (AA 39). Predicarea nu este altceva decât aplicarea la timpurile noastre a misiunii evanghelizatoare a apostolilor (DV 7). Ea este adresată "tuturor" oamenilor.

Conţinutul predicării. În termeni sobri, dar foarte plini de semnificaţie, PO 4 arată care trebuie să fie conţinutul predicării: evanghelia lui Dumnezeu. Predicând, preotul este chemat în ultimă analiză să înveţe "nu o înţelepciune proprie, ci să înveţe cuvântul lui Dumnezeu". Conţinutul esenţial al predicării este Cristos şi misterul său, descoperirea supremă a iubirii Tatălui faţă de om.

Forme de predicare. Preevanghelizarea (mărturia vieţii): în faţa unei mărturii de viaţă, fără cuvinte, în inima celui care o observă apar întrebări spontane de felul acesta: "De ce sunt aşa? Pentru ce trăiesc astfel? Ce anume sau cine îi inspiră? De ce sunt în mijlocul nostru? [...] Ei bine, o astfel de mărturisire este deja o proclamare silenţioasă, dar foarte puternică şi eficace a veştii celei bune. Evanghelizarea: "A evangheliza, pentru Biserică, înseamnă a duce vestea cea bună la toate nivelurile omenirii şi, cu influenţa sa, să o transforme din interior, să facă nouă omenirea însăşi". Scopul evanghelizării "este tocmai această schimbare interioară şi, dacă trebuie să-l traducem într-un singur cuvânt, cel mai just ar fi să spunem că Biserica evanghelizează atunci când, în virtutea singurei puteri divine a mesajului pe care îl proclamă, caută să convertească mereu conştiinţa personală şi cea colectivă a oamenilor, activitatea în care ei sunt angajaţi, viaţa şi ambientul concret care le sunt lor proprii". Cateheza: Este al treilea mod de a anunţa mesajul evanghelic. Tema catehezei a fost auzită în mod deosebit în timpul postconciliar şi a fost obiectul unui Sinod al episcopilor în 1977. Ea are scopul de "a reînsufleţi credinţa printre oameni şi de a o face conştientă şi activă prin intermediul unei instruiri adecvate".

Omilia şi conferinţele religioase. Omilia (comentarea şi aprofundarea lecturilor biblice din cadrul celebrărilor liturgice) şi conferinţele religioase ocupă un loc deosebit în datoria preotului de a predica. În Catechesi tradendae, Ioan Paul al II-lea indică chiar locuri sau momente sau reuniuni de o deosebită valoare pentru vestirea evanghelică: pelerinajele, misiunile tradiţionale, cercurile biblice şi reuniunile comunităţilor de bază (nr. 47).

Necesităţile ascultătorilor. Necesităţile ascultătorilor constituie o condiţionare ulterioară pentru vestirea cuvântului: "Vestirea cuvântului este exercitată în legătură cu diferitele necesităţi ale ascultătorilor" (PO 4). "Preotul nu poate să se limiteze la expunerea cuvântului lui Dumnezeu în termeni generali şi abstracţi, dar trebuie să aplice adevărul veşnic al evangheliei împrejurărilor concrete ale vieţii", chiar "de la persoană la persoană", căci aşa se ajunge mai sigur la conştiinţa personală a oamenilor care îl ascultă.

Scopurile predicării: trezirea credinţei în cei necredincioşi, hrănirea credinţei în cei credincioşi, convertirea, pregătirea la sacramente, sfinţirea continuă a poporului lui Dumnezeu.

Există, aşadar, o legătură indisolubilă între predicare şi credinţă, între predicare şi formarea poporului lui Dumnezeu, între predicare şi convertire, între predicare şi sfinţenie, între predicare şi sacramente.

e) Preotul, ministrul penitenţei şi al direcţiunii spirituale

Atât în Conciliu cât şi în magisteriul succesiv a fost totdeauna subliniată centralitatea şi importanţa sacramentelor în ministerul sacerdotal, îndeosebi a Euharistiei. Atenţia noastră aici vrem s-o îndreptăm asupra sacramentului Penitenţei. Nicăieri păstorul nu-şi poate cunoaşte mai bine turma decât în celebrarea acestui sacrament. Cunoaştem sfinţi (de ex. sfântul Ioan Maria Vianney) care au petrecut zilnic ore în şir în scaunul spovezii şi au avut rezultate uimitoare în apostolatul lor. Aici păstorul trebuie să fie înarmat cu multă răbdare şi bunătate, să asculte şi să dea sfaturile cele mai potrivite pentru îndreptarea păcătoşilor şi călăuzirea lor pe un drum sigur de sfinţenie a vieţii. Se ştie prea bine cât de reţinuţi sunt oamenii când vin la spovadă. Pe de altă parte, nu au curajul să meargă la biroul parohial pentru îndrumări spirituale (le este teamă de bârfele semenilor). De aceea preotul trebuie să folosească mai mult şi mai bine confesionalul, chiar dacă este mai greu şi uneori extenuant. Roadele vor fi bogate.

Biroul parohial să fie şi el folosit de preot pentru a asculta cu răbdare necazurile oamenilor şi a le da îndrumările necesare, în aşa fel încât fiecare să meargă mângâiat şi împăcat la casa sa. Se aud uneori plângeri din partea credincioşilor că preotul nu este de găsit la birou, sau, atunci când este, se prezintă nervos, îi repede pe oameni, nu are răbdare să-i asculte, nicidecum să le mai dea şi sfaturi; se duc cu frică şi cutremur din cauza severităţii bolnăvicioase a păstorului lor. Celebrarea Sinodului diecezan este o ocazie potrivită pentru fiecare păstor ca să-şi revizuiască atitudinea, gesturile, comportarea sa cu aceia care îi sunt încredinţaţi spre păstorire.

f) Formarea permanentă a preotului

"Directoriul pentru slujirea şi viaţa preoţilor" acordă un capitol întreg (capitolul III) formării permanente a preotului. Se arată cum formarea preotului nu poate să fie niciodată considerată ca încheiată, nici din partea Bisericii care o dă, nici din partea preotului care o primeşte. Este deci necesar ca ea să fie gândită şi dezvoltată în aşa fel încât toţi preoţii să o poată primi mereu, ţinând cont de posibilităţile şi de caracteristicile de vârstă, de condiţiile de viaţă şi de sarcinile pastorale. Această formare trebuie să fie completă: umană, spirituală, intelectuală, pastorală, sistematică, personalizată.

În Dieceza de Iaşi, în anii de după Revoluţia din 1989, s-a observat şi se observă această grijă din partea episcopului pentru formarea permanentă a preoţilor: exerciţii spirituale, cursuri sistematice şi intensive de formare, trimiterea unor preoţi la studii în străinătate etc.

g) Susţinerea economică a preoţilor

Fiecare preot are drept la o susţinere economică onestă şi dreaptă pentru a-şi putea desfăşura activitatea în mijlocul credincioşilor şi pentru a duce o viaţă cinstită şi demnă, căci "vrednic este lucrătorul de plata sa" (Lc 10,7) şi "Domnul a rânduit celor care vestesc evanghelia să trăiască din evanghelie" (1Cor 9,14). "Dacă o astfel de remuneraţie dreaptă a preoţilor nu este asigurată în alt fel, este de datoria credincioşilor, de vreme ce spre binele lor lucrează preoţii, să se îngrijească pentru ca preoţii să aibă cele necesare spre a duce o viaţă cinstită şi demnă" (PO 20). Episcopii sunt datori să atragă atenţia credincioşilor asupra acestei obligaţii şi să se îngrijească pentru instituirea unor norme în vederea asigurării corespunzătoare a întreţinerii cuvenite acelora care îndeplinesc sau au îndeplinit o funcţie în slujba poporului lui Dumnezeu. Remuneraţia preoţilor trebuie să le permită să aibă în fiecare an un timp cuvenit şi suficient de concediu, iar episcopii trebuie să aibă grijă ca preoţii să beneficieze realmente de el (PO 20).

Salariile preoţilor nu sunt mari, dar nici nu trebuie să se plângă vreunul că moare de foame. Acel preot care îşi împlineşte conştiincios şi cu râvnă datoriile sale, este ajutat generos de popor, chiar peste aşteptări. Este de admirat la poporul nostru jertfa pe care o face, uneori rupând de la gura proprie sau a copiilor, pentru a-i da preotului.

Ar trebui aici ca fiecare preot să-şi facă un examen riguros de conştiinţă asupra a ceea ce posedă, indiferent din ce surse, pentru a elimina orice diferenţă şocantă dintre starea generală a credincioşilor pe care îi păstoreşte şi aceea a sa personală sau a parohiei. Mâna preotului nu trebuie întinsă doar pentru a primi, ci şi pentru a da, iar spiritul de sărăcie trebuie să caracterizeze viaţa fiecărui consacrat în slujba Domnului (vezi mai jos "Sărăcia preotului").

E bine de luat în atenţie tot aici şi problema stipendiilor. A refuza celebrarea după intenţiile propriilor credincioşi - acolo unde sunt - pe motiv că nu sunt aşa de convenabile, în schimbul celor din altă parte, sau a primi intenţii mai convenabile şi a le da altora la valoarea stipendiilor stabilite de episcopia noastră reţinând diferenţa ar însemna mercantilism nu fără lipsă de vinovăţie.

5. Preotul, omul care trăieşte în ascultare, celibat şi sărăcie

Preotul este omul chemat prin excelenţă să trăiască în sfinţenie. Prima bază sacramentală a datoriei de sfinţire a prezbiterului este sacramentul Botezului: "Încă de la consacrarea primită prin Botez, şi ei, ca toţi creştinii, au primit semnul şi darul unei chemări şi al unui har atât de mari încât, cu toată slăbiciunea omenească, să poată şi să fie obligaţi să tindă la perfecţiune, după cuvântul Domnului: «Fiţi, aşadar, desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit» (Mt 5,48)". În plus, preoţii sunt obligaţi cu un titlu deosebit să tindă la desăvârşire deoarece, primind o nouă consacrare prin hirotonire, au devenit instrumente vii în mâna lui Cristos, preotul veşnic, pentru a continua prin timp lucrarea lui minunată, care cu puterea de sus a reînnoit întregul neam omenesc (PO 12) De aceea ei au datoria gravă de a imita perfecţiunea lui Cristos.

Decretul PO vorbeşte despre "cerinţe spirituale speciale în viaţa prezbiterului". În concret, aceste cerinţe speciale sunt câteva virtuţi "într-un chip deosebit cerute de ministerul preoţilor" (PO 15), sunt virtuţile ascultării, celibatului şi a sărăciei.

a) Ascultarea preotului

Ascultarea, la modul general, s-a întunecat mult în ultimele decenii. Curente filozofice şi politice, schimbări culturale şi alte împrejurări sociale au influenţat-o profund mai degrabă în sens negativ. Datoria ascultării rămâne. Ea poate să se fondeze pe diferite motive. Astfel, ascultarea fiilor faţă de părinţi apare din faptul natural al naşterii; cea a cetăţenilor faţă de autoritatea civilă apare din exigenţa societăţii; ascultarea călugărilor apare din votul liber depus în care ei şi-au oferit lui Dumnezeu completa dăruire a propriei voinţe ca o jertfă de sine. Dar ascultarea preoţilor? Ascultarea preoţilor nu poate să se reducă la nici una dintre cele trei menţionate. Ascultarea preoţilor presupune primirea sacramentului ordinului sacru, care-l face pe preot părtaş la preoţia lui Cristos (ascultător faţă de voinţa Tatălui până la moartea pe cruce), dar în mod sacramental legat de episcop, al cărui colaborator este (LG 28; PO 2). În această viziune de participare sacramentală la ministerul episcopal constă baza sacramentală a ascultării sacerdotale. "Printre virtuţile cele mai necesare ministerului prezbiterilor trebuie amintită acea dispoziţie sufletească prin care prezbiterii sunt gata întotdeauna să caute nu voia lor, ci voia aceluia care i-a trimis". Ascultarea este prezentată nu ca o simplă executare materială sau pasivă a ceea ce este poruncit, ci, dimpotrivă, ca un dar făcut de bunăvoie de către prezbiter în ziua hirotonirii sale pentru slujirea lui Dumnezeu şi a fraţilor. Darul nu-l umileşte şi nici nu-l sacrifică pe donator, nici nu este făcut o dată pentru totdeauna, ci trebuie să fie reînnoit în fiecare zi, în fiecare însărcinare "oricât de umilă sau mică". Ascultarea presupune umilinţa; şi trecerea de la umilinţă la ascultare se bazează pe conceptul de slujire care, dacă e proprie episcopului, nu mai puţin este prezbiterului, amândoi slujitori ai lui Cristos.

b) Celibatul preotului

Celibatul sau "înfrânarea desăvârşită pentru împărăţia cerurilor" s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn şi stimulent al iubirii şi ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume (LG 42).

Pare să fie foarte dificil să se vorbească în timpul nostru despre celibatul sacerdotal, fie din cauza slăbirii credinţei în general şi a motivelor supranaturale, fie din cauza studiului pozitiv şi ştiinţific al sexualităţii umane, ca parte integrantă a persoanei şi ca realitate intrinsecă a omului însuşi, realitate care nu se poate ignora, dar care trebuie să fie integrată în dezvoltarea omului întreg. În afară de aceasta, hedonismul, sexualitatea umană, relaţiile afective dintre cele două sexe sunt exaltate în toate sectoarele ca elemente indispensabile convieţuirii umane. E logic deci ca preotul, în special cel tânăr, să găsească dificultăţi deosebite de a se sensibiliza din motive care cu greu sunt prezentate. "Înfrânarea desăvârşită şi perpetuă pentru împărăţia cerurilor, recomandată de Cristos Domnul (Mt 19,12), primită cu drag şi păstrată ireproşabil de mulţi creştini de-a lungul veacurilor şi chiar şi în zilele noastre, a fost întotdeauna preţuită în mod deosebit de Biserică, mai ales pentru viaţa sacerdotală". Principiile amintite de Conciliu sunt: celibatul sacerdotal nu este de drept divin şi nu este cerut de natura însăşi a preoţiei; dar este deosebit de potrivit vieţii sacerdotale.

Atunci când Biserica vrea celibatul ca şi condiţie sine qua non pentru preoţie (PO 16), nu face aceasta deoarece consideră această formă de viaţă ca fiind unica pentru urmarea sfinţeniei; dar o face considerând cu atenţie forma concretă a exercitării slujirii comunităţii pentru edificarea Bisericii [...] Se menţine, aşadar, legea în vigoare [...] Candidatul trebuie să conceapă această formă de viaţă nu ca pe ceva impus din afară, ci mai degrabă ca manifestarea dăruirii sale libere, care este primită şi ratificată de Biserică prin intermediul episcopului. În acest mod legea devine tutela şi apărătoarea libertăţii, prin care preotul se dăruieşte lui Cristos şi devine deci ca un jug plăcut. Chiar dacă e de un caracter pur disciplinar, celibatul are o multiplă convenienţă cu starea sacerdotală. Celibatul "este semn şi în acelaşi timp stimulent pentru caritatea pastorală şi izvor de specială rodnicie spirituală în lume" (PO 16). Este deci "semn şi stimulent al iubirii" (LG 42). Noua omenire, pentru constituirea căreia lucrează preotul, nu se naşte "nici din sânge, nici din voinţă trupească, nici din voinţă de bărbat, ci din Dumnezeu" (In 1,13). Preotul, aşadar, trebuie să se situeze într-o climă de spiritualitate corespunzătoare: se consacră lui Cristos cu un titlu nou şi privilegiat, i se ataşează mai uşor cu o inimă neîmpărţită, se dedică mai liber, în el şi prin el, slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, mai disponibili pentru a sluji împărăţiei lui şi operei lui de regenerare supranaturală şi astfel sunt în stare într-o măsură mai mare să primească o paternitate mai largă în Cristos.

Este apoi convenienţa ecleziologică: cu alegerea stării celibatare, preotul se aseamănă mai perfect cu Cristos chiar şi în iubirea cu care veşnicul preot a iubit Biserica, trupul său. Trebuie apoi să adăugăm şi convenienţa escatologică: darul celibatului anticipă într-un fel consumarea împărăţiei lui Dumnezeu, afirmându-i valorile supreme care, într-o zi, se vor reflecta în toţi fiii lui Dumnezeu. Cât priveşte apoi paternitatea spirituală pe care o are prin starea sa celibatară, prin legea celibatului, preotul, departe de a-şi pierde paternitatea, o măreşte la infinit, pentru că el naşte fii nu pentru această viaţă pământească şi trecătoare, ci pentru cea cerească şi veşnică. Preotul, prin intermediul celibatului său, trăieşte acea stare de o mai mare conformare cu Cristos şi de totală disponibilitate pentru slujirea lui Dumnezeu şi a sufletelor.

Celibatul sacerdotal nu este numai mărturia individuală a unei persoane, ci, în virtutea comuniunii speciale care-i leagă între ei pe membrii prezbiteriului, îmbracă şi o notă socială, întrucât este mărturia întregului ordin preoţesc, destinat să îmbogăţească poporul lui Dumnezeu.

Conciliul dă norme ascetice de maximă importanţă pentru salvgardarea celibatului: este un dar al Duhului... Toţi suntem conştienţi că avem această comoară în vase de lut; cu toate acestea, ştim bine că ea este totuşi o comoară. Este vorba de răspunsul la multiplele acuze, ridicate în decursul secolelor, dar intensificate în ultimele perioade, despre nenaturalitatea celibatului şi de imposibilitatea de a-l putea observa. Este vorba de o asceză deosebită, superioară celei cerute de la toţi ceilalţi credincioşi şi proprie aspiranţilor la preoţie: o asceză severă, dar nu sufocantă, care să fie un exerciţiu meditat şi asiduu al acelor virtuţi care fac dintr-un om un preot: renunţarea la sine în gradul cel mai înalt; umilinţă şi ascultare. Aminteşte apoi: "Castitatea nu se dobândeşte o dată pentru totdeauna, ci este rezultatul unei cuceriri obositoare şi a unei afirmări zilnice".

Evlavia preoţească, alimentată la curatul izvor al cuvântului lui Dumnezeu şi al preasfintei Euharistii, trăită în drama liturgiei sacre, însufleţită de o devoţiune gingaşă şi luminată faţă de sfânta Fecioară, mama marelui şi veşnicului preot şi regina apostolilor, îl va pune în contact cu izvoarele unei vieţi spirituale autentice, singura care dă observării sfintei feciorii un fundament foarte solid.

c) Sărăcia preotului

Preoţii nu sunt din lume: trebuie deci să se folosească "de lume ca şi cum nu s-ar folosi" (1Cor 7,31); trebuie să se străduiască "să ajungă la acea libertate prin care, eliberaţi de orice grijă dezordonată, devin ascultători faţă de glasul lui Dumnezeu în viaţa de toate zilele" (PO 17). Din această libertate şi supunere se naşte "discernământul spiritual, care îi face să găsească atitudinea corectă faţă de lume şi faţă de bunurile pământeşti" (Ib).

Preoţii însă sunt în lume: şi de aceea sunt în contact cu atâtea realităţi care au în ele însele o valoare pozitivă pusă acolo de către Dumnezeu. "Prin relaţiile frăţeşti şi prieteneşti dintre ei şi cu ceilalţi oameni, preoţii pot învăţa să cultive valorile umane şi să preţuiască bunurile create ca pe nişte daruri ale lui Dumnezeu". Discreţia spirituală, adică bunul simţ aplicat lucrurilor spirituale, va fi elementul capabil să evite orice extremism, periculos mai ales pentru preotul diecezan, care apare lumii ca întruparea concretă a perfecţiunii, ce trebuie trăită şi realizată de poporul lui Dumnezeu. "Acest raport este deosebit de important în cazul preoţilor, dat fiind faptul că misiunea Bisericii se desfăşoară în mijlocul lumii, şi bunurile create sunt cu totul necesare pentru dezvoltarea personală a omului: să fie de aceea recunoscători pentru toate lucrurile care le sunt dăruite lor de Tatăl pentru ca să poată duce o viaţă bine orânduită". Şi, referindu-se la GS 37, PO continuă: "Este însă indispensabil ca preoţii să ştie să examineze cu atenţie în lumina credinţei tot ceea ce întreprind, astfel încât să fie determinaţi să folosească în mod just bunurile, în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, respingând tot ceea ce ar putea să dăuneze misiunii lor". Conciliul recunoaşte că o anumită folosire a bunurilor este necesară: dar aminteşte însă că realitatea umană este coruptă de păcat (cf. GS 37); de aceea folosirea bunurilor trebuie să fie condusă de preceptele credinţei şi de conformarea la voinţa lui Dumnezeu.

Bunurile care pot fi obiect al folosirii din partea preoţilor sunt: bunuri temporale, bunuri bisericeşti propriu-zise şi bunuri dobândite cu ocazia unui oarecare oficiu bisericesc. Decretul PO îi îndeamnă cu o deosebită căldură pe preoţi "să îmbrăţişeze sărăcia de bunăvoie". Motivele sunt abia schiţate, dar au o mare valoare: imitarea lui Cristos, disponibilitate pentru slujirea sufletelor, mărturia de sărăcie în mijlocul poporului. Dacă Isus, care din bogat s-a făcut sărac (cf. 2Cor 8,9); dacă apostolii "au mărturisit cu exemplul personal că darul lui Dumnezeu, care este gratuit, trebuie transmis gratuit (Fap 8, 18-25)" (PO 17); dacă Biserica primară a încercat să dea forme concrete de comuniune a bunurilor, de ce preotul nu ar trebui să simtă dorinţa de a pune în practică "spiritul de sărăcie recomandat de Cristos?" În această poziţie de despuiere interioară se dobândeşte o mai mare promptitudine pentru ministerul sacru; iar caritatea pastorală este ajutată foarte clar.

Chestionar

- Cu ce criterii şi atitudini analizăm persoana şi acţiunea preoţilor noştri?
- Ne simţim responsabili de vocaţia şi misiunea lor, ajutându-i să trăiască angajamentele slujirii lor preoţeşti?
- Ce aspecte din viaţa preoţilor noştri am dori să le favorizăm şi pe care am dori să le eliminăm?
- Cum poate fi îmbunătăţită unitatea şi fraternitatea dintre preoţi?