4. CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA - IDENTITATE ŞI MISIUNE

CINE SUNTEM?

În misiunea sa Biserica acordă o grijă deosebită familiei creştine, definită ca "Biserică domestică", consacrată de sacramentul Căsătoriei. Ea nu este doar obiectul evanghelizării, ci şi subiectul său indispensabil şi de neînlocuit. De aceea, Biserica noastră locală se îndreaptă spre toate familiile creştine nu ca spre un obiect de studiu ci ca spre un subiect pastoral activ şi responsabil, aducând laudă lui Dumnezeu pentru un dar atât de mare, cerând tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu să primească şi să pună în valoare familia "consacrată" de sacramentul Căsătoriei ca parte integrantă a Bisericii.

Întrucât "familia este calea Bisericii" (Gratissimam sane, 2), comunitatea creştină este aproape de toate familiile, chiar şi de cele departe de credinţă, recunoscând mărturia lor de iubire şi angajarea lor pe tărâmul educaţiei. De aceea doreşte să bată la uşa oricărei case şi să salute cu afecţiune de mamă toate familiile.

Ce este Căsătoria?

Conciliul Vatican II defineşte Căsătoria: "Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală, întemeiată de Creator şi înzestrată de el cu legi proprii, care se întemeiază pe legământul dintre soţi sau, altfel spus, pe consimţământul lor personal irevocabil" (GS 7).

Codul de drept canonic o descrie: "Comunitate (consortium) a întregii vieţi dintre un bărbat şi o femeie, rânduită prin caracterul său natural spre binele soţilor şi spre naşterea şi educarea copiilor" (CDC, can. 1055 § 1).

1. Căsătoria este o comuniune a întregii vieţi înainte de toate: aceasta defineşte stabilitatea şi intimitatea precum şi exclusivitatea raportului dintre bărbatul şi femeia care se unesc în căsătorie. Este o viaţă de cuplu care cere participarea celor doi soţi şi este caracterizată de totalitate, întrucât cuprinde un proiect comun de viaţă, de aspiraţii, de dorinţe etc., dar mai ales pentru că atinge sfera intimă a sexualităţii şi pentru că se întinde de-a lungul întregului arc al existenţei. Celelalte relaţii personale, de prietenie, de angajare socială, de interes cultural etc. pot atinge un nivel înalt de intensitate, totuşi nu pot niciodată să constituie o comunitate a întregii vieţi, pentru că totdeauna va rămâne exclusă dăruirea reciprocă a masculinităţii şi a feminităţii.

2. Căsătoria este caracterizată de iubire. Această comuniune de viaţă este constituită de iubirea conjugală. Unirea dintre cei doi soţi întrucât implică o dăruire reciprocă a lor, trebuie să izvorască din iubire. Este o dăruire totală care cuprinde aspectele cele mai intime ale persoanei şi numai iubirea poate face să fie respectată calitatea lor de subiecţi; ea singură nu-i reduce la obiecte care se dăruiesc pentru a fi folosite şi exploatate. De aceea comunitatea conjugală este în mod esenţial orientată spre binele soţilor; aceasta presupune că ea este o comunitate fundamentată pe iubire şi care trăieşte din iubire.

3. Dumnezeu este autorul căsătoriei şi al familiei. Această "comunitate intimă de viaţă şi de iubire conjugală" este "fondată de Creator şi structurată cu legi proprii" (GS 48). Căsătoria nu este o "realitate umană", nici rodul unei evoluţii sociale mai mult sau mai puţin primitive şi este cu atât mai puţin o impunere convenţională a societăţii: nici societatea nu o creează, nici soţii nu o instituie după bunul lor plac. Soţii îşi exercită capacitatea lor de decizie şi actualizează voinţa lor de a întemeia comunitatea conjugală, legându-se reciproc şi dând naştere unei comunităţi de persoane, totuşi aceasta nu-şi are originea în ei, ci în Dumnezeu, conform planului său originar, manifestat în momentul creaţiei primilor părinţi. Astfel, "voite de Dumnezeu prin însuşi actul creaţiei (Gen 1-2), căsătoria şi familia sunt destinate intrinsec spre a se realiza în Cristos şi au nevoie de harul său spre a fi vindecate de rănile păcatului şi readuse la «începutul» lor, adică la cunoaşterea deplină şi realizarea integrală a planului lui Dumnezeu" (FC 22). Familia şi căsătoria constituie cei doi poli ai aceleiaşi realităţi profunde care îşi are rădăcinile în inima lui Dumnezeu, în proiectul fundamental şi originar al creaţiei sale. Familia îşi are fundamentul în voinţa lui Dumnezeu, ca o mică Biserică fundamentată pe aceeaşi voinţă divină, care a voit să înalţe această instituţie naturală la demnitatea sublimă de sacrament. Aici lucrează harul divin, pentru ca dragostea să fie sfântă, dăruire exclusivă, fidelă şi rodnică, iar copiii să se nască având ca leagăn însăşi familia.

4. Căsătoria este un sacrament. Realitatea naturală perfectă în ordinea creaţiei dobândeşte în ordinea harului şi a răscumpărării o dimensiune de mântuire: adevărat sacrament al lui Cristos în Biserica sa, instrument de har şi de sfinţire. Tocmai în jertfa dăruirii lui Cristos pentru Biserică apare şi "se descoperă adevărul originar al căsătoriei, adevărul «începutului» (cf. Gen 2,24; Mt 19,5)" şi, în plus, eliberează "omul de duritatea inimii, şi îl face capabil să realizeze integral acest adevăr" (FC 13).

Căsătoria "fondată de Creator" - căsătoria "creaturală" - are deja o semnificaţie sacră şi religioasă. În mod încă mai precis, revelaţia Noului Testament ne spune că între căsătorie şi mântuirea supranaturală există un raport nu numai "generic", ci unul "specific", adică acel raport special care face din căsătorie un "sacrament" adevărat şi propriu, un semn eficace al harului lui Cristos în Biserică. Acest "specific" creştin despre căsătorie ne poartă în ultimă instanţă la sacramentalitate, dându-ne posibilitatea de a descoperi şi aprofunda valoarea originară creştină a acestei realităţi, valoarea ultimă gândită şi voită de Dumnezeu în Isus Cristos pentru soţi. Atunci când credinţa Bisericii afirmă sacramentalitatea căsătoriei creştine, ea spune "totul" despre ea: orice altă afirmaţie nu poate fi decât o precizare sau o consecinţă a sa. Astfel morala, spiritualitatea şi pastoraţia familiei creştine îşi află fundamentul lor prim şi motivaţia ultimă în sacramentalitatea căsătoriei creştine. Dăruirea reciprocă a soţilor, care stă la baza căsătoriei, dobândeşte în lumina misterului lui Cristos o capacitate transcendentă. Misterul răscumpărării descoperă plinătatea de semnificaţie pe care o are această instituţie voită de Dumnezeu o dată cu creaţia.

a. Perfecţionarea legăturii conjugale prin har. Conciliul Tridentin (1545-1563) ne spune că valoarea salvifică (adică efectele supranaturale) a sacramentului Căsătoriei stă în:

- perfecţionarea legăturii conjugale: sacramentul Căsătoriei face absolută şi definitivă unitatea şi indisolubilitatea care se află deja în căsătoria "creaturală" şi poartă legătura conjugală în ordinea supranaturală, aşa încât unitatea şi indisolubilitatea soţilor primesc conţinutul şi caracteristicile lor din "legătura conjugală" dintre Cristos şi Biserica sa (cf. Ef 5,25: "Bărbaţilor, iubiţi pe soţiile voastre, aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea");

- harul de a împlini datoriile celor căsătoriţi: harul pe care cei doi îl primesc în sacramentul Căsătoriei "perfecţionează iubirea naturală, confirmă unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe soţi" (DS 1799).

b. Cum se realizează aceasta în căsătoria ca sacrament? Căsătoria-sacrament este căsătoria pe care fiecare botezat o trăieşte zilnic, în bucuriile şi în durerile sale, în speranţele şi preocupările sale. Această căsătorie concretă, cu succesiunea tuturor momentelor sale conjugale, este sacrament. Sacramentele - aşa cum am văzut în tema a treia - sunt invenţia incredibilă a puterii, înţelepciunii, iubirii lui Dumnezeu pentru a face posibil ca fiecare dintre noi să-l "atingem în mod real" pe Cristos mort şi înviat pentru noi şi astfel să fim transformaţi cu el, în el şi prin el. Sacramentele sunt instrumente date nouă de Dumnezeu pentru a ne insera în evenimentul central şi fundamental al credinţei noastre - misterul pascal al Domnului - aşa încât să fim atinşi în mod real, implicaţi, făcuţi părtaşi la acest mister. Într-un cuvânt: iertaţi şi sfinţiţi. Astfel, atunci când soţii celebrează sacramentul Căsătoriei, ei îşi inserează viaţa lor conjugală în moartea şi învierea Domnului, aşa încât viaţa lor conjugală este atinsă, implicată şi făcută părtaşă la acest mister. Moartea şi învierea Domnului este în mod real prezentă în viaţa conjugală a celor botezaţi. În ce constă această prezenţă? Ce înseamnă aceasta în mod concret? Practic, cum sunt inseraţi soţii în moartea şi învierea Domnului?

Pentru a răspunde, trebuie mai întâi să vedem ce înseamnă a participa. Plecăm de la o experienţă foarte simplă. De câte ori nu ni s-a întâmplat să spunem: "Această persoană este mai frumoasă, mai bună decât alta"?! Dar cum putem face noi o astfel de confruntare? Putem spune că cineva este mai bun sau mai puţin bun, mai frumos sau mai puţin frumos, pentru că percepem bunătatea şi frumuseţea ideală în baza căreia spunem mai... sau mai puţin... după cât cineva se apropie mai mult sau mai puţin de acel ideal. Altfel, cum am putea face o gradaţie? Dar, în acelaşi timp, cele două persoane comunică în aceeaşi perfecţiune (bunătate sau frumuseţe), chiar dacă în măsură diferită, una mai mult şi alta mai puţin. În acest caz, vorbim de participarea celor două persoane (sau mai multe) la aceeaşi perfecţiune. Atunci ce este participarea? Este o legătură care uneşte două sau mai multe persoane fundamentată în posedarea aceleaşi perfecţiuni spirituale, în raport cu un model ideal în care această perfecţiune este deplină.

Revenim la căsătorie. Moartea şi învierea manifestă o perfecţiune a lui Cristos în gradul cel mai înalt. Evanghelistul Ioan introduce în relatarea pătimirii: "Iubindu-i pe ai săi... i-a iubit până la sfârşit" (In 13,2). Aici este revelaţia perfectă a iubirii lui Cristos: o altă iubire mai mare nu există; este iubirea infinită, dincolo de care nu se poate merge. Cristos îi face părtaşi pe soţi de această iubire a sa. Iubirea conjugală cu care cei doi soţi se iubesc este aceeaşi iubire cu care Cristos s-a dăruit pe sine însuşi pe cruce, chiar dacă este într-un grad limitat. Aceeaşi iubire, dar în grad diferit.

Aşadar, în ce constă prezenţa morţii şi învierii Domnului în viaţa conjugală a celor doi? Putem răspunde: constă în faptul că Domnul îi face pe soţi părtaşi la capacitatea sa de a iubi, la însăşi iubirea sa. Cum sunt inseraţi în mod real cei doi soţi în moartea şi învierea Domnului? Sunt inseraţi, întrucât iubirea cu care Domnul a iubit atunci când s-a dăruit pe sine însuşi pe cruce este revărsată în inima celor doi soţi. Sacramentele sunt prezenţa reală în Biserică a morţii şi învierii Domnului. În ce sens este adevărată această prezenţă şi în cazul căsătoriei? Întrucât în iubirea conjugală este prezentă iubirea însăşi a lui Cristos care se dăruieşte pe sine însuşi pe cruce. De aceea sfântul apostol Paul numea căsătoria "un mare mister" (Ef 5,32).

Trebuie înţeles bine. Cristos nu este doar un "model" pe care soţii trebuie să-l imite. Nu. Sacramentul Căsătoriei nu este în primul loc un efort al omului: este un dar al Domnului. Soţii nu trebuie să se sforţeze să copieze un model, nici nu sunt capabili. Domnul este acela care le face darul capacităţii sale de a iubi. Ei pot doar să accepte sau să refuze darul. Cristos, cu Duhul său, face inima soţilor capabilă să iubească aşa cum iubeşte el. Dar Domnul nu găseşte inima soţilor în stare pură. Este o inimă în care locuieşte păcatul, sau, mai bine spus, în care locuieşte incapacitatea de a iubi. Primul miracol pe care îl împlineşte Isus este acela de a vindeca inima soţilor. Biserica numeşte această boală prezentă în inima soţilor concupiscenţă, şi aceasta este mai profundă decât o simplă referinţă la sexualitate. Este incapacitatea de a vedea persoana celuilalt în demnitatea sa; este tentaţia continuă de a-l domina pe altul, de a se folosi de el; este imposibilitatea de a vedea în trup frumuseţea şi valoarea persoanei care merită să ne uimească; este tentaţia de a smulge persoanei trupul, pentru a face din el un obiect al propriului interes. Primul har al sacramentului Căsătoriei are un caracter medicinal: sacramentul Căsătoriei este medicamentul care poate vindeca de această teribilă boală care este concupiscenţa. Aspectul cel mai important însă este că iubirea umană e înălţată, făcută părtaşă la iubirea lui Cristos.

Când atinge perfecţiunea sacramentalitatea căsătoriei? Întrucât iubirea conjugală participă la însăşi iubirea lui Cristos, întrucât cea mai înaltă manifestare a iubirii conjugale este atunci când soţii devin "un singur trup" în dăruirea totală reciprocă, atunci perfecţiunea sacramentului se atinge în actul perfectei uniri spirituale şi fizice a soţilor. Aici este marea demnitate a căsătoriei!

c. Care sunt consecinţele sacramentalităţii căsătoriei în viaţa soţilor?

1. Fidelitatea în primul rând. Ce poate spune fidelitatea indisolubilă a iubirii lui Cristos faţă de Biserica sa? El nu ne iubeşte cu condiţia ca noi să-l iubim. El ne iubeşte cu o fidelitate absolută. Atunci cum trebuie să fie fidelitatea soţilor? Cine poate descrie întreaga forţă a iertării prezentă în inima lui Cristos? De câte ori este el dispus să ne ierte? Totdeauna. Aceasta trebuie să fie şi capacitatea de iertare reciprocă din inima soţilor, chiar în faţa celor mai grave infidelităţi.

2. Sfinţenia. Pentru a trăi căsătoria creştină soţii trebuie să fie sfinţi. În realitate ei nu se văd în această condiţie. Este un punct important. Da, este adevărat: vocaţia soţilor este vocaţia la sfinţenie. Nimic mai puţin: la sfinţenie. Dar în ce constă sfinţenia soţilor? Simplu, în a fi până la sfârşit soţi. Nu trebuie să caute sfinţenia în afara căsătoriei. Aici este important să nu uite că acest drum de sfinţire este susţinut de sacramentul Căsătoriei, adică de prezenţa iubirii lui Cristos care vindecă şi înalţă. Soţilor le este cerut doar să nu se opună şi să se lase purtaţi de Domnul şi nu de mentalităţile acestei lumi.

3. Euharistia în viaţa soţilor. Am văzut că sacramentele sunt prezenţa reală a morţii şi învierii Domnului în Biserică. În gradul cel mai înalt această prezenţă este în Euharistie: sacramentul în sens plenar, total, perfect este Euharistia. Celelalte şase sunt raportate la ea. Prin Euharistie ne este dat să "atingem fizic" persoana Domnului care se dăruieşte ca jertfă. Atunci, Euharistia este aceea care face posibil în lume imposibilul: iubirea gratuită, pură, absolută, fără limite. De aceea spunea Padre Pio: "Este mai uşor ca pământul să stea fără soare decât lumea să stea fără Euharistie". Atunci, care este consecinţa? Dacă vocaţia soţilor este de a trăi însăşi iubirea lui Cristos care se dăruieşte pe sine însuşi, unde pot să se apropie de această iubire, dacă nu în Euharistie? Astfel, nu este posibil a trăi sacramentul Căsătoriei dacă nu se participă la Euharistie.

Un exemplu. Un ţăran a trăit toată viaţa sa în mizerie. Într-o zi a dat peste el norocul: a moştenit o mare avere. Pentru prima dată merge şi el la oraş unde îşi petrece toată ziua. Şi-a cumpărat un costum nou şi frumos, o pereche de încălţăminte de lux. Seara, obosit, a adormit pe trotuar. Era să-l calce o maşină. Şoferul furios coboară şi strigă la el: "Cel puţin ia-ţi picioarele de pe stradă". Ţăranul, trezit dintr-o dată, şi-a privit picioarele şi a spus calm: "Nu-ţi fă griji, mergi mai departe, acestea nu pot fi picioarele mele, sunt încălţate prea bine, ale mele sunt mai sărace!"

Ascultând toate câte s-au afirmat mai sus, unii (mulţi?!) pot să se gândească: "Nu este vorba despre mine, despre căsătoria mea; a mea este mult mai săracă! Acea căsătorie despre care vorbeşte Biserica nu poate fi căsătoria mea: e prea frumoasă!"

Tentaţia cea mai subtilă în care putem cădea este să ne gândim că Domnul nu ne-a iubit până la sfârşit, până în adânc, nu a pregătit pentru noi - aşa cum spune profetul - un banchet cu cărnuri grase şi vinuri limpezite, ci doar o bucată de pâine uscată şi puţină apă. Dimpotrivă: Domnul a dăruit soţilor participarea la însăşi iubirea sa.

Putem spune, aşadar: Căsătoria este un sacrament care "se celebrează" de-a lungul întregii vieţi a celor doi - bărbat şi femeie - care se iubesc în mod reciproc şi stabil, având ca punct de referinţă fundamental şi normativ iubirea fidelă a lui Cristos faţă de Biserica sa şi simţindu-se în mod profund implicaţi în această iubire. Cristos "rămâne" cu soţii "pentru ca, aşa cum el a iubit Biserica şi s-a dat pentru ea, la fel soţii să poată să se iubească fidel pentru totdeauna într-o dăruire reciprocă" (GS 48).

Căsătoria şi familia în contextul transformărilor actuale

1. Lumini şi umbre. Soţii creştini trăiesc însă şi în societate, într-o lume cu mutaţii profunde (GS 5), cu transformări sociale (GS 6), cu mutaţii psihologice, morale şi religioase (GS 7), cu dezechilibre (GS 8) cu aspiraţii tot mai largi (GS 9) şi întrebări profunde (GS 10). Chiar "în familie apar tensiuni, fie din pricina condiţiilor demografice, economice şi sociale apăsătoare, fie din cauza conflictelor dintre generaţii, fie din cauza noilor raporturi sociale între bărbaţi şi femei" (GS 8). De aceea "lumea în care trăim, precum şi aşteptările, aspiraţiile şi caracterul ei adesea dramatic trebuie cunoscute şi înţelese" (GS 4).

Trăim - ne spune Ioan Paul al II-lea în Familiaris consortio - "într-un moment istoric în care familia este supusă unor forţe care încearcă să o distrugă sau să o deformeze" (FC 3) Adesea bărbaţilor şi femeilor de azi, care caută în mod sincer şi profund un răspuns la problemele lor matrimoniale şi familiale de fiecare zi le sunt oferite, în cel mai vast context socio-cultural şi în diferitele ambiente ale vieţii (muncă, şcoală, timp liber) prin mijloacele de comunicare socială, "viziuni şi propuneri seducătoare, dar care compromit în diferite feluri adevărul şi demnitatea persoanei umane" (FC 4) şi identitatea căsătoriei şi a familiei.

Există transformări profunde în ultimele decenii care ating realitatea matrimonială şi familială. Este vorba de transformări, care se situează la nivel structural şi cultural şi care ating şi trăirea religioasă şi creştină a multor familii; sunt transformări ambivalente, dacă nu de-a dreptul ambigui, care cer o continuă şi atentă muncă de discernământ evanghelic; sunt lumini şi umbre, valori şi nonvalori, aspecte pozitive şi negative care coexistă împreună, adesea intersectându-se.

C Nu lipsesc aspectele pozitive: o conştiinţă mai clară a libertăţii personale din care se naşte exigenţa cea mai clară de a respecta demnitatea oricărei persoane atât în raporturile conjugale cât şi în cele familiale; o recunoaştere tot mai răspândită a demnităţii femeii şi a rolurilor sale în viaţa familială şi publică; o evidenţiere mai mare a valorii relaţiei personale; o atitudine mai conştientă de respectare a drepturilor celor mai slabi din familie; o conştiinţă crescândă a responsabilităţilor părinţilor în ceea ce priveşte procreaţia şi educaţia copiilor; o percepţie reînnoită a necesităţii de a dezvolta raporturile şi relaţiile de prietenie şi de susţinere reciprocă între familii; o redescoperire mai clară a misiunii ecleziale şi a responsabilităţii sociale a fiecărei familii; o insistenţă continuă asupra semnificaţiei familiei ca loc de umanizare atât a cuplului prin experienţa iubirii reciproce, exclusive, indisolubile şi fecunde cât şi a copilului, prin aducerea pe lume şi educare; o viziune mai pozitivă şi senină despre sexualitatea umană.

Acestea sunt valori care nu pot să ne lase indiferenţi şi care trebuie să ne orienteze în reflecţia teologică, în spiritualitate, în acţiunea pastorală şi în angajarea socială.

- În acelaşi timp, există şi aspecte negative, care pot tulbura convieţuirea conjugală şi familială: "Demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire, căci este întunecată de poligamie, de plaga divorţului, de aşa-zisa dragoste liberă sau de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este adesea pângărită de egoism, de hedonism şi de practici ilicite împotriva procreaţiei" (GS 47). Sunt atâtea: teama sau chiar refuzarea copilului din cauza dificultăţilor pe care le întâlnesc soţii, plaga avortului, creşterea continuă a mentalităţii de a recurge la contraceptive şi sterilizare cât şi la diferite forme de fecundare artificială, revendicarea a aşa-ziselor "drepturi" ale homosexualilor, concepţia ambiguă sau de-a dreptul greşită, teoretică şi practică, cu privire la raporturile dintre soţi şi dintre părinţi şi copii, numărul crescând chiar din primii ani de căsătorie al falimentelor conjugale, al divorţurilor şi al situaţiilor matrimoniale iregulare, renunţarea cu uşurinţă din partea părinţilor la propriile responsabilităţi educative sau, invers, un raport educativ caracterizat de posesivitate exasperată care sufocă libertatea copiilor condiţionând sau împiedicând alegerile lor vocaţionale, dispreţul sau chiar refuzul dimensiuni instituţionale a căsătoriei, ignorarea sau chiar indiferenţa voită faţă de valoarea supranaturală creştină şi eclezială a căsătoriei, insuficienţa sau chiar absenţa unei angajări adecvate sociale şi politice a familiilor şi pentru familii; "privatizarea" generalizată a sexualităţii, adesea redusă la dimensiunea sa genitală.

- "Pe lângă acestea, condiţiile economice, socio-psihologice şi politice de astăzi provoacă şi în familie perturbări deloc neglijabile" (GS 47). Ideea însăşi de familie este pusă deseori în discuţie şi denaturată: familia este înţeleasă nu ca fundamentată în mod necesar pe căsătorie. În acest sens s-a ajuns la situaţii îngrijorătoare, pentru că la nivel politic şi social se introduc forme alternative familiei. În loc de a consolida şi revigora căsătoria şi familia - de al căror bun mers este strâns legat binele societăţii umane (GS 47) - se crede că, oferind orice tip de aşa-zisă libertate, orice tip de experienţă bazată pe o educaţie sexuală greşită (unde totul este permis şi unde nu creşte simţul iubirii responsabile), omenirea ar putea să se îndrepte cu o oarecare siguranţă spre viitor. Astfel se oferă false alternative familiei şi căsătoriei. Nu numai că se discută în sensul unei apărări pe teren juridic a aşa-numitelor uniuni consensuale libere - până şi aceasta este grav! -, dar s-a ajuns chiar până acolo că aşa-numitele uniuni de facto sunt prezentate ca alternative. Uniunile de facto nu vor să accepte o dragoste responsabilă, permanentă şi legală. De aceea se numesc de facto.

- Lucrurile au mers mai departe, până la răspândirea uniunilor dintre homosexuali sau lesbiene şi prezentarea acestora ca valoare familială. S-a ajuns astfel chiar şi la a susţine cererile lor de a adopta copii, deşi în Convenţia drepturilor copilului s-a stabilit că aceştia trebuie adoptaţi în vederea intereselor lor superioare, căci copiii nu sunt instrumente pentru a umple golul singurătăţii nici chiar în familie, ei au demnitate, sunt persoane asupra cărora se revarsă iubirea lui Dumnezeu. Se propune adopţia pentru aşa-zisele familii - căci familii nu sunt - fapt care reprezintă o mare provocare pentru societate, Biserică şi istorie.

2. Există astăzi o criză a familiei? Poate pentru prima dată în istorie, asistăm la provocări care parcă vor să smulgă din rădăcini valorile fundamentale ale familiei şi căsătoriei. De-a lungul istoriei a existat întotdeauna, la toate popoarele, certitudinea că familia, întemeiată pe căsătorie, pe dragostea reciprocă, trebuie să devină locul de dezvoltare a iubirii pentru o nouă viaţă. Pentru prima dată în istorie familia este supusă unor atacuri de tip politic şi cultural în care se pare că acea importanţă radicală a ei nu mai este deloc actuală. Familia este un bine. Familia fundamentată pe căsătorie este un mare bine înainte de toate pentru soţi, pentru copii, dar şi pentru societate. Iar societatea a avut dintotdeauna preocuparea de a apăra cu fermitate această instituţie, căci "binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale" (GS 47).

În acest context, putem vorbi despre o criză a familiei? Ştim cu toţii că anul 1994 a fost declarat de ONU anul familiei. De ce? Oare voia să atragă atenţia că familia a intrat într-o fază de criză acută şi poate ireversibilă, în aşa măsură încât a alarmat cele mai mari foruri şi organisme internaţionale determinându-le să încerce o recuperare?

De fapt, ani de zile s-a crezut că familia a ajuns la capătul drumului său secular; şi mulţi i-au prevestit sfârşitul iminent. Totuşi, în ciuda nenumăratelor pronosticuri nefericite, familia a continuat să trăiască cu toate transformările prin care trece lumea. Este adevărat însă că astăzi lucrurile au început să se schimbe de-a dreptul. Dacă în trecut apărea normal ca la o anumită vârstă tinerii să se căsătorească iar divorţul era ca ceva ieşit din comun, o anormalitate, astăzi separările se multiplică, numărul divorţurilor creşte, apare o nouă categorie de persoane care refuză să se căsătorească şi alături de ele se naşte aşa-numita "familie prelungită", adică familia în care copiii se simt liniştiţi şi protejaţi şi nu se decid să plece. În multe localităţi ale diecezei există un procent relativ mare de tineri trecuţi de vârsta "însuratului" care nu sunt decişi să facă pasul "în doi". Familia continuă să trăiască, este adevărat: dar aceea a părinţilor, întrucât copiii pare că nu vor să părăsească cuibul familial ca să se aventureze într-o societate fără viitor.

a. Cauzele externe ale crizei în căsătorie. Printre cauzele acestei crize, provocate din exterior, pot fi enumerate cel puţin patru:

1. Mobilitatea vieţii. Străbunii noştri, într-un regim preindustrial şi mai mult agrar, nu plecau din locul lor de baştină, de obicei, nici ca să meargă la lucru. Toată viaţa lor se desfăşura acolo. Fetele aveau o viaţă esenţial sedentară, fixă, artizanală sau oricare altă activitate de felul acesta. A merge la oraş era un eveniment... Pentru mulţi bărbaţi singura perioadă petrecută departe era aceea a stagiului militar... "Stabilitatea" vieţii însemna o intensitate de raporturi, diferite de cele de astăzi, care garanta în consecinţă şi stabilitatea familială (şi conjugală). În schimb, acum, caracteristica principală a vieţii noastre pare să fie tocmai "mobilitatea": sociologii vorbesc despre o societate "pluricentrică" (unde omul trăieşte diferitele momente ale vieţii sale - şcoală, muncă, timp liber etc. - în diferite locuri şi uneori chiar la distanţă, aşa încât cel puţin unul dintre aceste locuri poate dobândi semnificaţia de "loc de reşedinţă"). Mobilitatea "geografică" este apoi complicată de mobilitatea şi diferenţierea orarelor (munca se desfăşoară pe module şi nu mai există un timp comun nici pentru familie, nici pentru comunitate!). Toate acestea complică mult situaţia, nemaiputând rămâne fideli unui concept de "cămin" stabil cum era mai înainte.

2. Emanciparea femeii. Fenomenul în sine este de-a dreptul pozitiv. Dobândirea unor posturi de responsabilitate, de protagoniste, de independenţă economică din partea femeilor este o cucerire care, la drept vorbind, nu poate decât să aibă efecte pozitive pentru întreaga omenire. Însă aceasta a dus la răsturnarea modelului de familie tradiţională, care dădea o anumită siguranţă şi linişte. Acest proces face mai dificil echilibrul matrimonial (începând de la restabilirea "rolurilor" şi identităţii masculine şi feminine), creând evident o mare instabilitate.

3. Crizele instituţiilor. Tot ceea ce se prezintă ca stabil, ca "structură" care recere adeziune permanentă, îi înspăimântă astăzi pe mulţi, mai ales pe tineri. Când este vorba de ceva fix, normativ, de o angajare "pe viaţă", imediat apare reacţia, ca o alergie. Şi aceasta nu se întâmplă doar când este vorba de căsătorie, ci de orice alt tip de vocaţie şi angajare...

4. Secularizarea, adică "criza sacrului". Multe dintre legi, instituţii, chiar precepte morale şi valori în general, erau legate în trecut de o viziune "sacrală", religioasă despre viaţă. Acum - şi aceasta se întâmplă din ce în ce mai mult - omul vrea să se raporteze la valori "umane", adică stabilite doar de raţiunea sa, şi se gândeşte la instituţiile vieţii civile şi la legi în optica unui pluralism de gândire tot mai mare. Este clar deci că orice lucru este pus în discuţie şi se acceptă puncte de vedere şi soluţii foarte diferite (să ne gândim, de exemplu, la actuala dezbatere despre oportunitatea de a considera ca autentice căsătoriile şi familiile dintre homosexuali...).

b. Cauzele interne. Alături de acest context socio-cultural care poate purta din exterior lumini şi umbre asupra căsătoriei şi familiei, trebuie să identificăm rădăcinile ultime ale oricărei crize, care se găsesc în interior. De fapt, există în inima fiecăruia dintre noi şi în lumea în care trăim o luptă între bine şi rău. De asemenea şi în inima fiecărui soţ şi a fiecărei soţii există o confruntare între bine - care este căsătoria lor, adevărata iubire conjugală pe care Duhul Sfânt le-a dat-o - şi rău, care este egoismul, orgoliul lor, sexualitatea lor separată de adevărata iubire.

1. Criza zilnică a vieţii matrimoniale. Ea apare din lipsa de dialog dintre cei doi soţi, din neîncrederea reciprocă, chiar dacă adesea provine din motive de mică importanţă cum ar fi neînţelegerea şi resentimentele. Este foarte important ca soţii să se ferească în inima lor de toate aceste atitudini care ascund orgoliul. Pentru a construi o comuniune conjugală profundă este necesară umilinţa care permite purificarea de neînţelegere şi de resentimente.

2. Oboseala şi obişnuinţa. O altă criză a căsătoriei o putem numi "oboseală", "obişnuinţă", "plictiseală": soţii s-au plictisit de propria căsătorie, încât pot să ajungă până la o adevărată destrămare.

De ce se plictisesc soţii în căsătorie? Plictiseala este o consecinţă a repetiţiei. Oamenii se plictisesc atunci când se repetă mereu aceleaşi lucruri. Se plictisesc atunci când nu mai există neprevăzutul, când este exclusă noutatea în viaţa lor.

Singurul antidot al plictiselii este iubirea. Cine are inima plină de iubire exclude de la sine plictiseala. De ce iubirea nu se plictiseşte niciodată? Pentru că, aşa cum spune un proverb antic, chiar dacă iubirea spune şi face totdeauna aceleaşi lucruri nu se repetă niciodată. Sfântul Francisc a petrecut nopţi şi zile întregi zicând mereu: "Dumnezeul meu şi totul!" Cum a putut să o facă fără să se plictisească vreodată? Iubirea nu repetă niciodată, chiar dacă ea continuă să spună aceleaşi cuvinte. Iubirea este noutatea continuă; este totdeauna imprevizibilă.

În consecinţă, soţii se plictisesc de propria căsătorie atunci când lipseşte adevărata iubire conjugală. Pentru a înţelege aceasta, pornim de la o experienţă umană. În faţa unui pahar de apă nu ne punem întrebarea dacă este apă potabilă sau nu, pentru că ceea ce ni se prezintă ca apă de obicei este apă. Lucrurile se schimbă însă în cazul vinului: adesea ne preocupăm dacă vinul prezentat este vin natural sau este contrafăcut. Aşadar, există aparenţe care înşală, în sensul că ne fac să credem că este vin ceea ce nu este vin. În acest caz este vorba de vin adevărat sau de vin fals. Şi în cazul iubirii conjugale se poate vorbi despre o iubire conjugală adevărată şi o iubire conjugală falsă, adică există o aparenţă de iubire conjugală căreia nu-i corespunde realitatea iubirii conjugale. Aparenţa poate să ne înşele un timp mai îndelungat sau mai scurt. Dar vine momentul adevărului când soţii îşi dau seama de minciună şi atunci îşi spun: dar noi nu ne iubim! Aceasta este criza despre care vorbim.

Când se confundă aparenţa cu realitatea iubirii conjugale? Când cei doi cred că se iubesc pentru că simt o atracţie sexuală puternică şi îndată ajung la acte sexuale, chiar înainte de căsătorie. Problema este că ei cred că iubirea conjugală constă în aceasta.

De ce, după scurt timp, această stare duce la oboseală şi dă naştere la plictiseală? Pentru a înţelege, plecăm tot de la experienţa umană. Ochiul este făcut pentru lumină, totuşi când lumina este prea intensă, ochiul suferă. Nu numai atât, dar nici nu poate sta mereu la lumină, are nevoie de odihnă. Urechea este făcută pentru sunet, totuşi zgomotul continuu o distruge; are nevoie de momente de tăcere. Inteligenţa noastră este făcută pentru adevăr, totuşi ea nu oboseşte niciodată de a-l cunoaşte: ar vrea să cunoască mereu mai mult şi să fie mereu mai puţin în ignoranţă. Voinţa noastră este făcută pentru bine şi nu oboseşte niciodată să iubească ceea ce este bine, ceea ce este frumos, ceea ce este drept. Aşadar, simţurile obosesc, se plictisesc; spiritul nu oboseşte niciodată pentru că este totdeauna nou. Dacă iubirea conjugală este redusă la simţuri, mai devreme sau mai târziu soţii obosesc, se plictisesc, pentru că lucrurile se repetă. Pe de altă parte, mulţi soţi după douăzeci, treizeci sau cincizeci de ani de căsătorie spun: "Ne iubim ca în prima zi". Iată tinereţea veşnică a spiritului chiar într-un trup care înaintează în vârstă, pentru că iubirea adevărată nu poate îmbătrâni.

3. Infidelitatea conjugală sau adulterul. Trebuie să facem o distincţie importantă. Libertatea umană poate greşi deseori: oricând este posibilă o răsturnare a situaţiei, o îndrăgostire subită; poate fi o infidelitate într-un moment de întunecare a minţii şi a inimii. Dar în acest caz, persoana, revenindu-şi, îşi dă seama de gravitatea faptului şi regretă: atunci criza este depăşită.

Mai gravă însă este situaţia aceluia care profanează şi destramă sfinţenia căsătoriei prin relaţii adulterine. În faţa lui Dumnezeu, aceste fapte sunt de o gravitate de nedescris: ele introduc păcatul în sanctuarul iubirii conjugale şi pângăresc semnul iubirii lui Cristos, violând templul sfânt în care Dumnezeu celebrează iubirea sa creatoare.

În această situaţie, ce trebuie să facă soţul nevinovat? Dacă soţul adulter se căieşte şi cere iertare, soţul nevinovat nu poate să nu-l ierte. Este un lucru greu, dar este în spiritul lui Dumnezeu (cf. Os 2; Ez 16) şi al evangheliei: Cristos i-a iertat pe toţi.

O situaţie mai dramatică este atunci când soţul adulterin nu are de gând să se întoarcă. Soţului fidel nu-i rămâne decât să vegheze în rugăciune.

Amintim cuvintele lui Isus: "Aţi auzit că s-a spus: «Să nu săvârşeşti adulter». Eu însă vă spun: oricine se va uita la o femeie spre a o pofti, a şi înfăptuit adulterul cu ea în inima sa" (Mt 5,27). Există deci un adulter cu trupul şi un adulter cu inima. Curăţia inimii, apartenenţa totală, nu numai fizică, trebuie să fie exclusivă. În aceasta constă măreţia şi frumuseţea fidelităţii conjugale.

4. Divorţul. Există situaţii în care continuarea convieţuirii ar însemna distrugerea spirituală, umană a soţilor sau a unuia dintre ei, renunţarea la demnitatea proprie. În aceste cazuri se poate recurge la separare, urmărind binele copiilor. Dar separare nu însemnă ruperea legăturii conjugale, nu înseamnă divorţ, care nu există între cei botezaţi şi nici nu poate exista.

Cu toate acestea se poate întâmpla ca unul dintre cei doi să ceară şi să obţină divorţul şi apoi să se recăsătorească. În inima soţului abandonat rămâne amărăciunea singurătăţii. Mai mult ca oricând, în această situaţie, soţul fidel trebuie să vegheze în rugăciune pentru a primi puterea de a continua să rămână credincios iubirii trădate. Soţul fidel trebuie să nu uite un mare adevăr de credinţă: Dumnezeu rămâne totdeauna fidel, ne iubeşte totdeauna, chiar şi atunci când îl trădăm. Soţul este chemat să dea Bisericii această mărturie extraordinară, mărturia trăită a adevărului iubirii.

Iată o statistică îngrijorătoare. În SUA numărul divorţaţilor de la începutul secolului al XX-lea până în 1956 s-a dublat; în Franţa aproape s-a triplat; în Anglia, unde era cel mai mic, s-a mărit de 24 de ori; în Elveţia, unde era deja ridicat, s-a dublat aproape; în Ungaria a crescut de circa 9 ori. La jumătatea secolului trecut cifrele aride ale statisticii prezentau "virusul" care genera criza legăturii matrimoniale atât în societăţile capitaliste cât şi în cele colectiviste, în cele cu o democraţie liberală cât şi în cele cu aşa-zisa democraţie socialistă. În 1964 în SUA erau 26 de divorţuri din 100 de căsătorii (428.000 de divorţuri din 1.700.000 de căsătorii), în România 21 de divorţuri din 100 de căsătorii (35.145 de divorţuri din 169.520 de căsătorii), 18% în Iran, 17% în Cehoslovacia şi în Africa de Sud, 15% în Austria (8.930 de divorţuri din 57.533 de căsătorii), aproape 10% în Franţa (33.250 de divorţuri din 347.525 de căsătorii), 8% în Belgia şi în Anglia, 17% în Germania de Est, circa 11% în Germania Federală (50.817 divorţuri din 484.863 de căsătorii) (Cf. L. SPARTACO, "La crisi del matrimonio nella societB contemporanea" în Ekklesia 3 (1969) 5).

Anuarul statistic al României în 2002 elaborat de Institutul Naţional de Statistică Bucureşti dă următoarele cifre pentru cea mai mare parte a zonei Moldovei:

 

Regiunea / Judeţul	Date absolute (număr)		Rata la 1000 locuitori
	Căsătorii	Divorţuri	Căsătorii	Divorţuri
Regiunea Nord-Est	24.740	5.833	6,1	1,52
Bacău	4.769	1.523	6,3	2,01
Botoşani	2.810	704	6,0	1,50
Iaşi	5.550	1.103	6,7	1,34
Neamţ	3.864	776	6,5	1,31
Suceava	4.929	1.188	6,8	1,85
Vaslui	2.818	539	5,9	1,14
Total România	135.808	30.725	6,1	1,37

Divorţurile, după numărul copiilor minori rămaşi prin desfacerea căsătoriei în anul 2000.

Judeţul	Total divorţuri	Fără copii	1 copil	2 copii	3 copii	4 copii	5 copii şi peste
Reg. N-E	5.833	2.860	2.038	719	139	57	20
Bacău	1.523	770	515	186	32	15	5
Botoşani	704	319	239	112	19	8	7
Iaşi	1.103	578	376	112	25	10	2
Neamţ	776	382	294	75	14	10	1
Suceava	1.188	568	430	145	28	12	5
Vaslui	539	243	184	89	21	2	-
Total România	30.725	15. 778	10.638	3.472	574	198	65