10. GRIJA BISERICII FAŢĂ DE CATEGORIILE SPECIALE DE CREDINCIOŞI

C. DEPENDENŢII

Dependenţa este situaţia în care se găseşte o persoană care îşi pierde propria libertate şi este condiţionată de lumea externă. În societatea de azi condiţionările sunt variate: sunt persoane care nu pot desfăşura nici o activitate dacă nu au televizorul sau aparatul de radio deschis, care fac uz constant de tutun, cafea, alcool sau droguri. Aceste abuzuri ascund dificultăţi de caracter, capacitatea de a comunica sau incapacitatea de a rezolva anumite probleme. Nu puţini sunt aceia care nu ştiu să dea sens propriei vieţi. Toate aceste situaţii sunt caracterizate de o relaţie de dependenţă, care conduce persoana la a considera respectivul element ca fiind indispensabil vieţii.

1. Drogaţii

Fenomenul drogurilor are în zilele noastre o largă răspândire în toate clasele sociale, mulţi ajungând la toxicodependenţă. Nu putem considera acest fenomen ca fiind o boală, ci o situaţie psihologică incorectă caracterizată de o legătură puternică între persoană şi substanţă.

a) Experienţa ne arată că nu există doar un singur motiv pentru care unele persoane se droghează, ci mai multe motive şi cauze. Dintre cele mai răspândite putem menţiona:

• neînţelegerile familiale: atunci când familia nu corespunde exigenţelor individului. Familia nu este întotdeauna locul educativ în care se transmit şi se împart valori, ci o simplă şi comodă convieţuire în care tânărul (de obicei) nu găseşte dialog, înţelegere şi căldură umană. Raportul cu familia este superficial şi ascunde conflicte interioare; în acest climat, familia nu mai este un ambient de creştere, un loc de dezbatere şi confruntare a unor proiecte comune;
• ambientul frecventat: în aceste locuri nu se reflectează, nu se aprofundează aspectele esenţiale de viaţă, totul fiind efemer şi fără semnificaţie. Fiind lipsită de interioritate şi profunditate, persoana este plină de subiectivism;
• lipsa de cultură şi educaţie reprezintă terenul potrivit pentru dependenţa de droguri. Cine are lacune în acest domeniu este lipsit de capacitate critică şi de evaluare, fiind un posibil subiect al tuturor condiţionărilor care pretind să dea valoare la ceea ce este iluzoriu şi care oferă o satisfacţie imediată. Toate drogurile (heroina, cocaina, morfina etc.) au aceste caracteristici. Mulţi tineri intră în această lume ireală a drogurilor pentru motive banale, pentru a imita diferite persoane sau grupuri care sunt luate drept modele, din cauza unei curiozităţi tinereşti de a proba ceea ce este nou şi interzis, pentru un fals nonconformism;
• lipsa unor idealuri valide, frustrarea care derivă din imposibilitatea de a ajunge la acele succese pe care mass-media le prezintă ca fiind facile;
• răspândirea pe scară largă a drogurilor, mai ales în zonele frecventate de tineri.

b) Suntem convinşi că indiferenţa şi resemnarea în faţa acestei probleme nu poate fi acceptată şi că toţi trebuie să ne simţim responsabili în faţa acestui flagel. Unul din aspectele fundamentale recerute în situaţia pastorală actuală este prevenirea. Toţi oamenii trebuie să se simtă responsabili şi să lupte; iar pentru a învinge în această luptă nu este suficient doar să-i incriminăm pe toxicomani, ci trebuie căutate soluţii eficace capabile să restabilească echilibrul psihic al individului în criză.

Prin cuvântul "prevenire" se înţelege un ajutor constant acordat persoanei afectate de acest flagel, pentru a dezvolta la maximum potenţialul său, stimulându-l. Nu ajunge doar simpla "informare", transmiterea de date şi fapte care să ajute persoana să reflecteze şi să evalueze singură o anumită situaţie, dar implicare, dezvoltare a unei solidarităţi capabile să acţioneze în alegerile dificile.

Drogurile reprezintă grave pericole individuale şi sociale, astfel încât orice tentativă de legitimizare şi liberalizare ar însemna aprobarea ilicitului. La Cel de-al VIII-lea Congres al Comunităţii Terapeutice, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a afirmat: "Drogul este un rău, iar în faţa răului nu se fac compromisuri. Legalizările, chiar şi parţiale, nu aduc efectele scontate; experienţa ne confirmă acest lucru". Iar medicilor catolici, care au exprimat în congresul lor gândirea proprie împotriva liberalizării drogurilor, papa le-a spus: "Mă asociez preocupărilor Asociaţiei Medicilor Catolici din Italia în ceea ce priveşte propunerea de lege care se opune liberalizării drogurilor definite în mod greşit "lejere" şi posibilităţii de a administra heroină în spitale".

În faţa acestui flagel nu putem avea decât următoarea atitudine: a) prevenire socială: informarea prin mijloace mass-media cu privire la pericolul drogurilor, claritatea legislaţiei, colaborare între structurile sanitare; b) descurajarea acţiunilor de distribuire: eficienţa intervenţiilor forţelor de ordine, claritatea voinţei politice, colaborare între instituţiile statului; c) solidaritate civilă: colaborarea părinţilor şi prietenilor celui dependent de droguri. Ambientul familial trebuie să fie plin de seninătate, să favorizeze dialogul şi confruntarea senină şi obiectivă. Credinţa creştină, bazată pe valori autentice care au ca fundament evanghelia şi solidaritatea, într-un climat de respect reciproc, poate garanta o creştere armonioasă.

Personalitatea toxicodependentului are de suferit din cauza drogurilor şi nu i se poate cere să se schimbe în timp scurt sau să ajungă la decizii pozitive importante. Esenţial este să se simtă acceptat şi ascultat, fără ca prin aceasta să fie aprobată comportarea sa ori să fie admise compromisuri. Un ajutor important îl putem oferi atunci când nu îi refuzăm un raport de prietenie: pentru a ajuta pe cineva aflat în dificultate este necesar să îl cunoaştem. Nu trebuie uitat că avem de-a face cu o persoană neîncrezătoare, lipsită de motivaţii, învinsă şi instrumentalizată de droguri. Instabilitatea personalităţii sale face dificilă cunoaşterea momentului potrivit pentru a-l ajuta. În general, atunci când comunică cu cel care îi este alături se pare că este momentul cel mai potrivit de a acţiona, fără a pretinde ca primele tentative să fie şi pline de succes.

2. Alcoolicii

Alcoolul a fost definit ca drogul care ucide cel mai mult, iar raportul dintre decesurile cauzate de abuzul de alcool şi cele cauzate de heroină este de 500/1. Responsabilitatea nu trebuie văzută doar în raport cu daunele produse vieţii şi sănătăţii persoanei, ci şi cu repercusiunile asupra ordinii sociale şi morale (scandaluri, certuri, înjurături, bătăi).

În cazul consumului de alcool pot fi distinse trei situaţii: uz adecvat şi tolerat; uz inadecvat, fără a se ajunge la acele simptome care caracterizează alcoolicul; uz inadecvat, cu apariţia simptomelor de dependenţă. Dependenţi sunt cei care consumă o cantitate suficientă de alcool ce poate dăuna sănătăţii fizice sau psihice şi poate compromite desfăşurarea eficientă a activităţilor obişnuite. Substanţa care creează această stare este alcoolul etilic obţinut prin fermentarea zahărului conţinut de anumite fructe: struguri (vin), prune (ţuică), orz (bere). Există posibilitatea unui uz moderat de alcool, care nu creează dependenţă sau probleme de sănătate; problemele apar în cazul unui consum exagerat şi de lungă durată.

a) Factorii care pot conduce de la un uz moderat şi controlat la dependenţă pot fi grupaţi în trei categorii: factori psihologici, factori socio-culturali, factori biologici.

Din punct de vedere psihologic, situaţiile de anxietate şi supărare, depresiile şi greutăţile vieţii de fiecare zi, capacitatea redusă de a suporta frustrările, sentimentele de inferioritate, carenţele afective în familie, pot determina apariţia gândului că băutura va face să treacă toate.

Poate fi determinată şi o geografie culturală a alcoolismului: există ţări sau zone în care alcoolul este interzis iar numărul celor afectaţi de dependenţă alcoolică este redus (ţările musulmane); există ţări în care atitudinea faţă de alcool este inconstantă, oscilând între prohibiţie şi permisivism (Statele Unite ale Americii, Irlanda); există ţări în care consumul de alcool este controlat; dar există şi ţări în care consumul de alcool este liberalizat şi numărul celor dependenţi este foarte mare (cum este şi cazul ţării noastre, unde aproape fiecare familie îşi produce singură vinul şi ţuica necesară pentru consum).

Contribuţia factorilor biologici, ce predispun la dependenţă, a fost atestată şi din punct de vedere medical: studiile făcute confirmă prezenţa unei vulnerabilităţi genetice la acele persoane ce provin din familii ce au consumat alcool în exces.

b) Efectele consumului de alcool sunt multiple, dar pot fi sintetizate astfel. Etanolul ajunge în sistemul nervos central (creier) şi îl privează de energia activă de care are nevoie în activitatea sa de control al structurilor inferioare. Funcţiile care sunt cele dintâi afectate sunt cele ale autocontrolului şi echilibrului static, astfel încât persoana ce a consumat alcool în exces îşi pierde echilibrul şi coerenţa vorbirii. Această situaţie este periculoasă din punct de vedere social deoarece poate determina conflicte familiale.

Intoxicaţiile cronice cu alcool, consecinţă a prezenţei unei cantităţi excesive de alcool în sânge, şi care se instaurează după câţiva ani, au urmări grave asupra sănătăţii. Organele cele mai afectate sunt ficatul şi pancreasul (ciroza hepatică este cauza atâtor decese în dieceza noastră!), dar pot apare complicaţii şi la stomac şi intestin. Alcoolismul este una dintre cauzele cel mai frecvente ale perturbărilor psihiatrice, a avorturilor spontane şi întârzierilor în creştere. Numărul deceselor cauzate de alcoolism este foarte mare: în 1992 în România au fost 30.000 de decese cauzate de ciroza hepatică, la care se adaugă accidentele rutiere ce au fost influenţate de consumul de alcool.

c) Pastoraţia: există mai multe motive pentru care atitudinea faţă de alcoolism este mai îngăduitoare decât cea faţă de droguri, unul dintre ele fiind faptul că poate fi admis un consum moderat şi controlat. Dar cu cât condiţionările socio-culturale şi economice asupra consumatorilor de alcool sunt mai mari, cu atât mai clară şi mai puternică trebuie să fie implicarea autorităţilor, legii şi instituţiilor educative. Nu ne putem aştepta ca din partea statului să vină o lege prohibitivă, care să interzică în mod absolut consumul de alcool, astfel încât implicarea noastră presupune prevenirea abuzului şi o temeinică educaţie sanitară şi etică a credincioşilor.

Pe plan general, prevenirea abuzului poate fi realizată prin campanii de educaţie desfăşurată în şcoli prin mijloacele de comunicare socială; în plan particular, prevenirea individuală, printr-o asistenţă medicală adecvată, mai ales în familiile unde există vulnerabilitate din punct de vedere genetic. Cu cât mai bună şi mai amplă va fi această campanie de prevenire, cu atât mai mare va fi numărul minorilor care vor scăpa de acest flagel. Dar este greu de crezut că fără un efort general rezultatele vor fi cele aşteptate. Degeaba se vorbeşte în şcoli de pericolele alcoolului, dacă spoturile publicitare invită la a bea bere sau vin de pe podgorii renumite. Publicitatea se dovedeşte încă o dată a fi în serviciul profitului şi al comerţului, şi nu al publicului, cum ar insinua termenul.

Recuperarea dependenţilor de alcool se realizează cu dificultate, în clinici specializate, pe baza unei strategii ce are următoarele obiective: eliminarea dependenţei, provocarea unei restructurări motivaţionale şi comportamentale, realizarea unei schimbări în contextul social. Atenţia nu se concentrează numai asupra bolii, ci şi asupra bolnavului, astfel încât tratamentul farmaceutic este însoţit de cel antropologic, social şi spiritual. Recuperarea este, aşadar, posibilă şi se bucură de succes în cazurile precoce şi motivate; în astfel de cazuri şansele cresc până la 50%.

3. Fumătorii

Printre dependenţele de substanţe care creează daune organismului poate fi enumerat şi abuzul de tutun. Tutunul a început să fie folosit în Europa după ce Cristofor Columb a descoperit America: debarcând pe noul continent, i-a văzut pe locuitorii indigeni fumând frunze de tabac, numite astfel datorită substanţei pe care o conţin. În secolul al XVI-lea a început să fie cultivat ca plantă medicinală, iar la sfârşitul secolului al XVII-lea era folosit de către nobili pentru fumat. Concomitent, începe conştientizarea riscurilor pe care le reprezintă pentru sănătate, avându-se în vedere efectele şi simptomele îmbolnăvirii bronhiilor, dar şi a profitului care ar putea rezulta din producerea şi vânzarea tutunului. Actualmente, statele occidentale realizează câştiguri enorme de pe urma monopolului şi a taxelor pe producţie sau comerţ.

a) Efecte nocive asupra sănătăţii: Cercetările asupra cancerului au dus în paralel şi la descoperirea influenţei negative şi a pericolului pe care îl reprezintă tutunul pentru sănătate. Aceste daune variază în funcţie cantitatea de tutun fumată în fiecare zi, de modul mai mult sau mai puţin profund de inspirare, de componentele adăugate tutunului, de substanţele utilizate la cultivare, de numărul de ani de când există această obişnuinţă. În cazul ţigărilor trebuie adăugate hârtia şi substanţele aromatice. Nu trebuie să uităm că fumatul dăunează nu numai celui care fumează, ci şi celor din jur care respiră fumul emis de fumători, mai ales în spaţiile închise.

Multe sunt daunele provocate sănătăţii care pot fi demonstrate din punct de vedere medical, dar cel mai întâlnit caz este cel al tumorilor pulmonare. Relevant poate fi şi influenţa asupra aparatului cardio-vascular: nicotina şi monoxidul de carbon influenţează negativ circulaţia sângelui, iar fumul este considerat drept cauză a infarctului miocardic sau arteriosclerozei.

b) Pastoraţia: Datorită numărului mare de consumatori de tutun şi a problemelor care derivă din aceasta, statul s-a implicat în această problemă elaborând legi ce au în vedere protejarea nefumătorilor, legi bazate pe principiul libertăţii şi al apărării sănătăţii. Aceste norme au scopul de a interzice fumatul în anumite spaţii publice sau în mijloacele de transport în comun, sau de a reglementa campaniile publicitare în favoarea fumatului. În acelaşi timp au început să apară diferite grupuri culturale şi asociaţii care desfăşoară activ campanii împotriva fumatului.

Dincolo de aceste încercări rămâne faptul contradictoriu al cultivării şi producerii tutunului sub regim de monopol de stat, exemplu tipic de incoerenţă între valorile proclamate şi cele realizate.

Fumatul, văzut prin consecinţele sale şi presupunând uzul nu doar ocazional, constituie un pericol grav pentru sănătate. De aceea, în primul rând statul trebuie să se implice în problema salvării sănătăţii prin: eliminarea ambiguităţilor (pe de o parte câştigă enorm de pe urma monopolului, dar pe de altă parte trebuie să suporte cheltuielile de sănătate), implicarea în campania de prevenire prin informare şi educaţie sanitară, favorizarea studiilor şi cercetărilor asupra daunelor produse sănătăţii.

D. DEŢINUŢII

1. Statutul deţinuţilor

Apărarea vieţii şi demnităţii persoanei umane, a celor săraci şi slabi, constituie una din datoriile cele mai importante ale Bisericii. Fundamentul acestei demnităţi este crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această asemănare nu se reduce la o anume caracteristică a omului, la una din funcţiile sale sau la modul de a fi. Omul este imagine a lui Dumnezeu în natura sa, în modul său de a fi şi de aceea demnitatea sa este în relaţie cu Dumnezeu. Omul este raţional, şi prin aceasta asemănător lui Dumnezeu, creat liber şi stăpân pe faptele sale. Libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău, deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi păcătui.

Cei care comit răul trebuie să răspundă în faţa societăţii civile şi înaintea lui Dumnezeu pentru alegerea făcută. În antichitate închisoarea era considerată un loc de tranzit, adică de aşteptare a unei pedepse, care putea consta în confiscarea bunurilor, exil, tortură sau moarte. Închisoarea, ca măsură punitivă, este o invenţie modernă cu rol de prevenire şi siguranţă: concetăţenii trebuie protejaţi de comportamentul periculos al unui individ.

Potrivit credinţei, închisoarea este locul în care se parcurge drumul de ispăşire şi de răscumpărare; potrivit legii, este locul de reabilitare şi reeducare al individului; dar percepţia comună este că închisoarea este locul asupra căruia opinia publică îşi revarsă mânia şi dorinţa de răzbunare, locul violenţei fizice şi morale. Nu este uşor pentru mass-media să pătrundă în acest "spaţiu închis", necunoscut publicului şi rezervat doar celor care lucrează în aceste instituţii. Gratiile servesc la prevenirea evadărilor, dar şi la a împiedica "răsuflarea" anumitor informaţii legate de condiţiile grele de viaţă.

Viaţa care se desfăşoară în închisoare este degradantă: sub ochii îngăduitori ai funcţionarilor supraveghetori îşi desfăşoară activitatea "capii": chiar şi în închisoare ei continuă să împartă ordine. Cu aceleaşi reguli ce există la periferiile marilor oraşe, violenţa sfârşeşte adesea cu suferinţe fizice îngrozitoare, acoperite de tăcere. Peste tot domneşte lenevia deoarece lipsesc ofertele de muncă sau activităţile culturale şi recreative. Mulţi sunt în aşteptarea procesului şi sunt preocupaţi de problema eliberării (pentru ei fundamentală); nu este o lenevie liniştitoare, ci una violentă şi distructivă cauzată de lipsa de libertate. Cei închişi depind în toate de alţii, şi pentru a se mişca sau obţine ceva este nevoie de permisiune, de cerere scrisă. Întreaga viaţă este controlată şi stabilită de reguli precise, altfel eşti pasibil de sancţiuni. Împreună convieţuiesc tineri şi adulţi, criminali şi hoţi, drogaţi şi violatori; supraaglomerarea creează dificultăţi organizatorice, orice intimitate fiind imposibilă. Nu trebuie uitată nici violenţa morală: "riturile de iniţiere", umilirile, pedepsele arbitrare. Închisoarea devine astfel o "şcoală", căci deţinutul abrutizat care se eliberează devine mai predispus la infracţiuni. Gradul de izolare al acestor persoane este cu atât mai mare cu cât accesul la sursele de informare este mai mic, iar participarea activă la viaţa comunităţii este aproape nulă din cauza lipsei unor activităţi organizate. La toate acestea se adaugă barierele de natură psihologică cum ar fi sentimente de inutilitate, complexe de inferioritate, lipsa încrederii în forţele proprii. Pe de altă parte, există o disponibilitate potenţială la dialog şi solidarizare, numai că aceasta nu este suficient valorificată.

Desigur, în închisoare nu se întâlnesc doar aceste aspecte negative: sunt persoane care ştiu să-şi păstreze demnitatea, conştiinţa, voinţa. În anumite celule se instaurează raporturi de prietenie şi ajutor reciproc: atenţie faţă de ultimul sosit, asistenţă faţă de cel bolnav, susţinerea morală a celui mai slab. Pentru unii perioada de detenţie reprezintă un şoc pozitiv care le deschide ochii pentru a reflecta la propria viaţă şi a se apropia de familie şi prieteni.

2. Pastoraţia

Asistenţa faţă de cei închişi a devenit în Biserică o datorie care se manifestă în moduri diferite de-a lungul istoriei, dar întotdeauna vie, curajoasă, uneori chiar eroică: episoade din vieţile sfinţilor şi ale diferitelor Biserici locale atestă această mărturie. Animată de preceptul evanghelic de a-i vizita pe cei închişi, de dragostea faţă de cei marginalizaţi şi suferinzi, Biserica s-a preocupat de o adevărată promovare a omului. Cei închişi s-au aflat întotdeauna, alături de văduve, orfani şi bolnavi, în categoria persoanelor care necesitau o atenţie deosebită. Încă de la începutul istoriei sale, Biserica a avut de-a face cu lumea închisorilor: istoria sa este de fapt o istorie a prizonierilor şi martirilor. Mulţi mărturisitori ai credinţei au trecut prin închisori, îndurând torturi şi martiriul. Însă întotdeauna, fidelă fiind învăţăturii lui Isus, Biserica a căutat să-i ajute, material şi spiritual, pe cei aflaţi în închisoare. Acest tip de asistenţă, mai ales în timpurile de persecuţii, a fost practicat nu fără pericole personale şi episoade de eroism.

Astăzi opinia publică se află permanent în faţa unor ştiri care se referă la infracţiuni faţă de legea civilă. Delincvenţa organizată şi faptele de violenţă, terorismul şi toxicodependenţa lovesc mai mult sau mai puţin societatea noastră, provocând daune economice, dar mai ales morale. În faţa acestor situaţii mulţi sunt cei care cer pedepse grave ca remediu al răului. Pentru a salva binele societăţii şi al indivizilor, legea pedepseşte persoanele care comit infracţiuni, în stabilirea pedepselor ţinându-se cont de gravitatea ofensei, de gradul de responsabilitate şi de daunele provocate, fără a exclude posibilitatea de reabilitare.

Chiar şi în cazul în care cineva a greşit faţă de binele comun, el nu trebuie izolat de comunitate, dar trebuie să se bucure de intervenţii directe care să-i ofere ajutor uman, religios, cultural şi profesional. Pentru Biserică, cel închis este un om, un credincios, iar Biserica nu poate abandona această persoană. Educaţia, munca, religia, activităţile culturale, recreative şi sportive sunt mijloace la care nu se poate renunţa în munca de educare a persoanei private de libertate.

• În multe închisori se organizează cursuri pentru a recupera anii de şcoală pierduţi sau pentru a oferi cadrul necesar pregătirii profesionale. Există chiar stimulente pentru cei care participă la astfel de cursuri: reduceri de pedepse, premii etc. Totuşi realitatea nu favorizează optimismul: mobilitatea persoanelor, ritmul anului şcolar care este adaptat unui adolescent şi nu unui adult, spaţiile de desfăşurare a procesului educativ improprii, dar mai ales lipsa de implicare din partea autorităţilor.
• Potrivit legislaţiei, cei aflaţi în închisoare trebuie să presteze o muncă, ce se defineşte prin următoarele caracteristici: obligatorie, nedureroasă, remunerată, corespunzătoare capacităţilor persoanei. De asemenea, legea prevede că produsele realizate printr-o astfel de muncă pot fi vândute cu un preţ egal sau inferior produselor asemănătoare aflate pe piaţă, ţinându-se cont de exigenţele pieţei. Din nou, realitatea este alta: cei mai mulţi deţinuţi lucrează în interiorul închisorii ca bucătari, măturători etc., cu o retribuţie mai puţin decât modestă şi, ceea ce este mai rău, a cărei natură nu este de a reeduca social o persoană. Muncile desfăşurate în închisoare au în general un caracter de sclavie, care accentuează diviziunile.
• Activităţile culturale, sportive şi recreative pot contribui la dezvoltarea personalităţii deţinutului. Situaţia diferă de la închisoare la închisoare, fiind la discreţia directorului. Una din criticile cele mai dese se referă la neacordarea posibilităţii de petrecere a timpului cu activităţi care pot în acelaşi timp să distreze şi să ajute în procesul de evoluţie a personalităţii.
• Profesarea propriei credinţe este şi un drept civil, stabilit de Constituţie. Fiecărei închisori i-a fost repartizat un preot (capelan) care este o expresie a comunităţii ecleziale. El este prezent acolo întrucât a primit mandatul din partea Bisericii locale. Cu el este prezentă întreaga comunitate, iar alături de el şi cu el lucrează întotdeauna un grup de credincioşi. Prezenţa lui în penitenciar a contribuit întotdeauna la crearea acelei atmosfere de înţelegere umană şi de seninătate. Prezenţa preotului este benefică atât pentru retrăirea momentelor liturgice importante (hram, Crăciun, Paşti) cât şi pentru întărirea încrederii şi demnităţii personale (un hoţ este numit de către preot ca "frate" în Cristos).
• Prezenţa surorilor exprimă o mărturie a valorilor umane şi creştine prin munca specifică pe care o desfăşoară atât în închisorile feminine, cât şi în cele masculine. Pentru a extinde această activitate este necesar să se descopere rolul lor specific, cu implicaţii pe plan moral, educativ, religios: animarea timpului liber, acţiuni liturgice etc. Prezenţa lor a fost întotdeauna acceptată şi apreciată, iar în majoritatea cazurilor implicarea lor în viaţa comunităţilor de deţinuţi a dus la o deschidere mai mare a comunităţii la problemele celor săraci. Fantezia, atunci când este înrădăcinată în caritate şi animată de o adevărată credinţă evanghelică, poate ajuta comunităţile religioase să parcurgă acelaşi drum alături de cei marginalizaţi.
• Un rol important îl are şi voluntariatul care se naşte mai mult din credinţă decât din compasiune umană. Voluntarul este puntea de legătură dintre puşcărie şi comunitatea externă, pe care o numim în cazul nostru "comunitate eclezială": o Biserică ce trăieşte dimensiunea fraternităţii şi a comuniunii. "A-i vizita pe cei închişi" este la îndemâna tuturor, şi nu doar privilegiul unora; este o chemare la a ne interesa de multele problemele ale celui închis, care pot fi personale sau familiale: familia rămasă singură, cu probleme noi şi dificil de rezolvat, copii fără un ajutor, situaţie economică precară. Voluntariatul este un drum care poate fi parcurs de orice persoană de bunăvoinţă. Oriunde există o închisoare trebuie promovat un grup de voluntari creştini care să lucreze alături de capelanul închisorii.

3. Integrarea în societate

Societatea civilă, trezită după decembrie 1989 din anonimat, şi-a manifestat din ce în ce mai organizat şi mai concret dreptul de a cunoaşte şi interveni în problemele sociale. Spiritul legii civile nu este de a favoriza izolarea deţinutului de lumea externă, dar de a crea legături cu societatea liberă din care provine şi în care trebuie să reintre. Asistenţa pe care comunitatea trebuie să o asigure acestor persoane, se extinde şi la familiile lor, care se simt izolate de membrii societăţii.

Lumea penitenciarelor oferă societăţii şi Bisericii o ocazie de reflecţie şi de examen de conştiinţă pentru o atentă lectură a disfuncţiilor şi nedreptăţilor prezente în viaţa socială şi eclezială. Prezenţa Bisericii este motivată de atenţia pe care trebuie să o acorde celor săraci şi marginalizaţi, întrucât are mandatul de a vesti valorile creştine prin mărturia adevărului, caritate şi dreptate. Potrivit psihologilor şi pedagogilor, structura închisorilor de astăzi este dăunătoare personalităţii. Dacă acest lucru se verifică, înseamnă că nu este creştină. Cine este "prizonierul" potrivit învăţăturii lui Isus? O persoană care a ales în mod liber, chiar dacă în mod greşit, şi care are nevoie de atenţia, dragostea şi planul misterios de răscumpărare al Domnului. Pentru noi este un botezat, deci un membru al comunităţii şi un fiu al lui Dumnezeu; este o persoană care suferă, pe care comunitatea creştină nu are dreptul să o condamne şi să o marginalizeze. Conceptul creştin de "păcat" şi "vină" îşi găsesc semnificaţia în chemarea la speranţă, iertare, reconciliere.

Este necesar ca Biserica să se implice în crearea unei mentalităţi noi. Faţă de fenomenele de delincvenţă statul răspunde cu intervenţii penale şi represive; Biserica îşi poate oferi ajutorul prin activităţi de prevenire, de formare a conştiinţelor, de promovare umană. Crearea în parohii sau institute religioase a locurilor şi spaţiilor unde copiii şi tinerii să-şi petreacă timpul liber, unde să primească o educaţie creştină şi socială ar putea duce la scăderea infracţionalităţii juvenile.

De asemenea, problema reintegrării în societate este una delicată. Ieşirea din închisoare este un moment crucial, mai ales pentru cel care a trăit mai mulţi ani ca deţinut: după 10-15 ani multe raporturi s-au rupt şi lumea apare ca fiind total străină. O dată eliberată, persoana trebuie să simtă că nu mai este sub control; de aceea, toate acţiunile pe care le facem în favoarea lui să aibă în vedere să nu-i limiteze libertatea. Dificultăţile nu întârzie să apară: cei din jur devin reci şi suspicioşi, privindu-l cu neîncredere pe el şi familia sa, iar prietenii de altădată îi întorc spatele. La aceasta se adaugă dificultatea reluării raporturilor familiale sau imposibilitatea de a găsi un loc unde să trăiască sau să muncească.

Există persoane care, după eliberare, nu se mai gândesc la propriul viitor şi se încredinţează altora. Pentru aceştia pare adaptată soluţia unei case intermediare între închisoare şi viaţa independentă, cu timp de şedere limitat, cu viaţa organizată pe autogestiune şi servicii comune, în grupuri mici capabile să creeze un ambient familiar.

Aşadar, problema este importantă şi ne responsabilizează pe toţi, chiar dacă nu suntem implicaţi în mod direct. Prevenirea - a evita ca răul să fie realizat - este lucrul cel mai important; faţă de cel care a greşit trebuie să acţionăm cu prudenţă, pentru a-l recupera. Fiecare om este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi nu este un "monstru", chiar dacă a făcut un lucru greu de imaginat. Întotdeauna trebuie să ne gândim la posibilitatea de reeducare, lucru pe care astăzi şi societatea civilă îl susţine cu tărie.

Voluntariatul poate interveni nu numai în cadrul locurilor de detenţie, pentru a împărtăşi suferinţele şi a oferi o amiciţie profundă, dar şi în afară. Deţinutul pierde contactul cu familia, care este marginalizată ca şi cum ar fi coresponsabilă la vinovăţie; copiii sunt consideraţi a priori posibili suspecţi şi, astfel, persoane de evitat. Comunitatea creştină trebuie să fie atentă la situaţiile dureroase, trebuie să se întâlnească cu familiile şi să le ajute să depăşească această traumă. Preotul responsabil şi asociaţiile de asistenţă morală, educativă şi economică trebuie să acţioneze în mod constant în acest sector.

E. MILITARII

1. Biserica şi armata

Biserica şi armata fac parte din categoria instituţiilor chemate să modeleze fiinţa umană, fiinţa unui neam. Armata este în acelaşi timp o şcoală în care tinerii, satisfăcând serviciul militar, se pregătesc pentru viaţă, se maturizează, se călesc pentru lupta vieţii. Din această şcoală nu trebuie să lipsească preocuparea religioasă ca studiul şi asistenţa religioasă în cadrul căreia se comunică harul Duhului Sfânt prin sfintele sacramente. Armata are de apărat nu numai graniţele ţării şi bunurile pământeşti ale poporului, ci şi demnitatea neamului, onorarea patriei, memoria strămoşilor, cultura poporului român cu valorile ei specifice.

După ce decenii de-a rândul, în timpul comunismului, Biserica a fost marginalizată şi lipsită de posibilitatea vestirii cuvântului lui Dumnezeu militarilor, după 1990 aşa cum era şi normal, ea este chemată să-l aducă pe Cristos celor chemaţi să stea de strajă la hotarele patriei şi să înfrunte situaţii dificile pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate.

Biserica a fost şi rămâne în slujba tuturor, inclusiv a celor din armată. Ea doreşte ca în rândurile armatei să activeze şi preoţii militari pentru a reuşi la educarea în spirit de credinţă a tinerilor militari în termen, a cadrelor armatei şi a întregului personal. Vocea autorizată a Bisericii, prin documentul conciliar Gaudium et spes, spune la numărul 79: "Aceia care se dedică slujirii patriei în viaţa militară să se considere slujitori ai securităţii şi libertăţii popoarelor şi dacă împlinesc corect această îndatorire, contribuie cu adevărat la menţinerea păcii".

2. Şi militarii cred în Dumnezeu

Aceasta este concluzia principală a unui studiu realizat la sfârşitul anului trecut de Secţia de Investigaţii Psihosociale a Armatei. Sigur, unii ar putea să spună că nu era nevoie de asemenea studii pentru a afla dacă militarii noştri sunt credincioşi. Căci, în pofida celor aproape cinci decenii de educaţie ateistă forţată, românii şi-au păstrat credinţa în Dumnezeu, n-au renunţat niciodată la tradiţiile şi obiceiurile religioase. Astăzi, militarii, în majoritatea lor, au o atitudine "pro" religie, fiind deschişi diverselor forme de manifestare a asistenţei religioase din armată - slujbe, ceremonialuri militaro-religioase, întâlniri cu preotul, ore de religie.

Majoritatea militarilor intervievaţi au o atitudine pozitivă faţă de Biserică şi credinţă, în general, 88% dintre ei afirmând că sunt credincioşi. Doar 12% susţin că sunt necredincioşi.

După apartenenţa la culte religioase, tinerii au declarat ca sunt: ortodocşi (77,8%); romano-catolici (4,6%); protestanţi (2,9%); de altă religie (2,7%) şi fără religie (12%).

Pentru 95% dintre tinerii militari primul contact cu Biserica a avut loc în copilărie, iar pentru 5% în timpul şcolii generale sau după acest moment.

Un rol important în dobândirea sentimentului religios l-a avut familia (pentru 64% dintre subiecţi). Aproximativ 21% dintre tineri consideră că au ajuns la credinţă prin propria lor opţiune, în timp ce 5% atribuie preotului un rol în acest domeniu. Numai 0,7% dintre militari au recunoscut rolul preoţilor militari în insuflarea sentimentelor de religiozitate, lucru firesc având în vedere că la vârsta satisfacerii stagiului militar sentimentul credinţei este deja conturat şi chiar consolidat.

Cele mai multe lucruri despre credinţă şi Biserică au fost preluate din familie (36,5%). Valori semnificative mai au: preotul (21,2%), cărţile religioase (19,3%), orele de religie din şcoală (6,3%), televiziunea (2,6%), alte surse (14,1%).

Cei mai interesaţi de asistenţă religioasă din armată sunt:

• tinerii din mediul rural (78%) faţă de cei din mediul urban;
• tinerii care provin din familii numeroase (peste 4 fraţi) - (72%) comparativ cu ceilalţi;
• militarii din ciclul II (60%) comparativ cu celelalte cicluri de instrucţie;
• militari în a căror unitate există capelă militară şi preot (73%) faţă de cei din unităţile în care nu sunt capele militare;
• tinerii care provin din zona Moldovei (82%) comparativ cu celelalte zone ale ţării;
• tinerii condamnaţi aflaţi în închisoarea militară (91%).

Toleranţa religioasă a tinerilor a fost măsurată pe o scală a distanţei religioase, atât în general, cât şi pentru mediul militar (grupul militar). În primul caz li s-a cerut militarilor să răspundă la întrebarea: "Ce credinţă aţi prefera să aibă prietena/soţia dumneavoastră?". Răspunsurile indică un grad scăzut de acceptare a unei persoane de altă religie în intimitatea vieţii lor, 70% dintre tineri preferând o persoană de aceeaşi religie cu a lor. Pentru mediul militar, valoarea obţinută pentru nivelul de toleranţă religioasă este total diferită, 93,3% dintre militari (indiferent de religia declarată) afirmă că nu sunt deranjaţi de opţiunea religioasă a camarazilor lor. Această diferenţă semnificativă este explicabilă prin existenţa în mediul militar a unor valori asumate de tineri şi promovate de instituţie, cum sunt: camaraderia, coeziunea, spiritul de corp, care măresc nivelul de toleranţă socială şi fac din apartenenţa la o religie un fapt secundar.

Asistenţa religioasă din armată va trebui concepută în opinia celor chestionaţi, astfel încât să asigure:

• posibilităţi pentru Spovadă şi Împărtăşanie;
• colocvii cu preotul despre problemele personale;
• cateheze pentru tineri;
• lecţii de educaţie religioasă.

Aceste cerinţe au fost apreciate ca fiind "destul de importante" şi "foarte importante" de peste 66% dintre subiecţi.

Aproximativ 40% dintre tinerii militari s-au declarat "destul de mulţumiţi" de modul cum se asigură asistenţa religioasă în armată. Opinii mai critice au avut în mod deosebit militarii în a căror unităţi nu există capelă militară şi în care preotul nu s-a întâlnit cu ei, precum şi militarii aparţinând altor culte decât cel ortodox.

Sondajul a pus în evidenţă şi rolul capelanului militar. Astfel, prezenţa preotului în unitate a fost apreciată ca fiind "necesară" de 81% dintre tinerii militari. Preotul este perceput ca o persoană demnă de toată încrederea, la care te poţi duce pentru a discuta cele mai tainice probleme, fie sub forma Spovezii, fie a unui colocviu. Aceasta opinie este împărtăşită de 76% dintre tineri.

Comandanţii îl percep pe preotul militar ca pe un "liant", "confident", "îndrumător spiritual", capabil să susţină moralul şi coeziunea subunităţilor, ca pe un "consilier religios" şi un "părinte spiritual al tinerilor militari". Marea majoritate a comandanţilor (80%) consideră necesară prezenţa preotului atât în aplicaţii, cât şi în misiuni de durată.

3. Capelanul militar

Pastoraţia militarilor se referă la activitatea desfăşurată printre militarii şi angajaţii forţelor armate. Militarii constituie în fiecare naţiune un grup social important în relaţie cu pacea, războiul, siguranţa şi raporturile internaţionale. Trecerea de la o societate militarizată şi autoritară la o societate industrială şi democratică a făcut ca armata să fie subordonată puterii politice civile. Astăzi este inadmisibilă intervenţia militară din considerente politice. De aici rezultă o serie de valori proprii militare, cum ar fi: neutralitate politică, fidelitate faţă de guvernul ales democratic de către popor, supunere faţă de autoritatea legitimă etc. Se poate vorbi chiar de o etică militară.

În compunerea armatei se găseşte un corp profesional de cadre şi o echipă formată din soldaţi care aparţin populaţiei şi care sunt obligaţi să servească în armată pentru o perioadă determinată. Ideologia militară tradiţională se bazează în mod fundamental pe ideea de patrie, ordine şi autoritate, care în multe cazuri reprezintă tendinţele conservatoare, dar pot exista şi cazuri în care sunt exaltate autoritatea, disciplina, supunerea, prestigiul etc.

Apostolatul printre militari se referă la tot ceea ce priveşte ambientul militar, de la simplul soldat la general, de la absolvenţii de academie la membrii familiei care trăiesc alături de militari. Datorită acestor caracteristici, acţiunea pastorală trebuie să se bazeze pe grupuri apostolice de evanghelizare deoarece întreaga activitate nu poate să cadă doar asupra capelanului militar.

Pentru Dieceza de Iaşi, din păcate, nu există încă un preot militar. Există însă un reprezentant al catolicilor la Ministerul Apărării Naţionale, din rândul clerului Arhidiecezei de Bucureşti în persoana părintelui Florin Buhalea, de la care am aflat care sunt atribuţiile capelanului militar în România:

• capelanul militar este îndrumătorul religios şi spiritual în unitate, desfăşurându-şi activitatea religios-morală pe baza unui program integrat în planul de activitate al unităţii, aprobat de comandant;
• în desfăşurarea activităţii sale, capelanul are statut de consultant al comandantului unităţii în probleme religios-duhovniceşti, morale şi patriotice;
• cultivă în sufletele militarilor şi cadrelor credinţa, sentimentul datoriei faţă de ţară şi popor, dragostea şi respectul faţă de memoria şi jertfele înaintaşilor, dezvoltă sentimentul demnităţii şi onoarei militare, sentimentul patriotic şi al răspunderii faţă de îndeplinirea misiunilor încredinţate;
• colaborează cu alţi factori educaţionali pentru organizarea serviciilor religioase în cadrul unor evenimente importante din istoria şi spiritualitatea poporului român (sărbători naţionale, religioase, aniversări, comemorări şi evocări: Ziua Eroilor, Ziua Armatei Române, ziua categoriilor de forţe ale armatei, armelor, unităţilor, depunerea jurământului militar, încorporarea şi trecerea în rezervă, înmânarea drapelului de luptă);
• oficiază serviciile religioase, administrează sfintele sacramente, desfăşoară activităţi de pastoraţie individuală sau de grup în unităţi, poligoane, tabere de instrucţie şi aplicaţie, în timp de pace şi în campanie;
• acordă asistenţă religioasă în spitalele militare şi în unităţi, la arestul unităţilor şi la infirmerie;
• îşi face cunoscut punctul de vedere duhovnicesc când socoteşte necesar sau când i se cere, în cazul pedepsirii disciplinare a militarilor;
• lucrează pentru prevenirea prin mijloace pastorale specifice a faptelor antisociale, îndreptate împotriva ordinii constituţionale ori a capacităţii de luptă;
• se îngrijeşte împreună cu comandantul de starea morală, psihică şi disciplinară a militarilor;
• se îngrijeşte de pregătirea tinerilor ostaşi în vederea întemeierii unui cămin şi pentru o viaţă de familie armonioasă şi echilibrată;
• desfăşoară activitate de educaţie religios-morală, civică şi etică a cadrelor militare şi a personalului civil în incinta unităţilor militare;
• păstrează legătura canonică cu episcopul locului, participă la cursurile pastoral-misionare organizate de episcopie şi lucrează pentru întărirea legăturilor dintre armată şi Biserică;
• prezintă Secţiei de Asistenţă Religioasă rapoarte semestriale privind activitatea desfăşurată;
• respectă întocmai dispoziţiile primite de la Secţia de Asistenţă Religioasă şi se supune controalelor şi solicitărilor acesteia ca organ de legătură superior între Biserică şi armată;
• transmite preoţilor militari din subordine dispoziţiile primite de la Secţia de Asistenţă Religioasă;
• elaborează materiale de catehizare, predici, studii şi articole ce pot fi date spre publicare la revistele bisericeşti sau militare, atât locale cât şi centrale;
• se îngrijeşte de continua sporire a bazei materiale specifice, ridicarea de capele militare, refacerea sau restaurarea celor existente, procurarea de cărţi religioase şi constituirea lor într-o bibliotecă teologică, procurarea de veşminte, obiecte liturgice şi cărţi necesare pentru slujbe, respectând prevederile legale.

CONCLUZIE

Dacă ar fi să răspundem în final la întrebarea "ce trebuie să fim?" noi, cei care formăm Biserica din Moldova, faţă de aceste categorii speciale de credincioşi, răspunsul ar putea fi următorul: oameni speciali, cu iubire mare care să sfideze, oameni capabili să ofere din timpul lor, să facă voluntariat.

Cuvântul "voluntariat" vine din limba latină, de la "voluntas" care înseamnă "voinţă". Munca pe care o face un voluntar presupune o decizie a voinţei proprii, o alegere responsabilă şi gândită. Voluntariatul presupune un efort, sacrificiu, curaj în a înfrunta nişte dificultăţi. Voluntariat înseamnă a sfida, adică a risca, a înfrunta cu curaj un rău, un pericol, o forţă potrivnică, a înfrunta mentalitatea dominantă, a merge împotriva curentului. Lucruri mari şi nobile în lume le fac numai cei capabili să sfideze. Acesta este voluntariatul: iubirea care sfidează totul în încercarea de a alina suferinţa, marginalizarea, singurătatea, sărăcia şi boala.

În ţările avansate, durerile fizice ale bolnavilor s-au redus considerabil, dar au sporit enorm suferinţele inimii, ale spiritului. Tehnologia medicală, considerată atotputernică şi infailibilă, l-a îndepărtat foarte mult pe medic de pacient. Medicul este văzut mai mult ca un tehnician care ştie să manipuleze şi să controleze maşini extrem de sofisticate. Acest lucru este exprimat admirabil de papa Ioan Paul al II-lea în enciclica apostolică Salvifici doloris numărul 29: "Instituţiile sunt foarte importante şi indispensabile; cu toate acestea nici o instituţie singură nu poate înlocui inima umană, compasiunea umană, iubirea umană, iniţiativa umană când este vorba să se vină în întâmpinarea suferinţei altuia. Aceasta când este vorba de suferinţele fizice, dar cu atât mai mult când este vorba de numeroasele suferinţe morale şi mai presus de toate, când sufletul este cel care suferă". Dar trupul nu suferă niciodată singur. Împreună cu el suferă întotdeauna sufletul. Numai o inimă poate alina o inimă, iar instituţiile, structurile nu au inimă, după cum nu au inimă aparatele medicale.

Voluntariatul creştin are motivaţii de ordin supranatural care izvorăsc din credinţă. El se inspiră din învăţătura lui Isus Cristos care "nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi" (Mt 20,28). Voluntariatul creştin se identifică cu iubirea specific creştină, care nu este iubire sentiment, nu este iubire emoţie, nu este iubire pasiune sau instinct natural, nu este iubire interesată, mercantilă, dictată de principiile "do ut des" sau "facio ut facias". Iubirea creştină - caritas în latină şi agape în greacă - este iubire dezinteresată care nu aşteaptă nimic în schimb.

Voluntariatul creştin se naşte din porunca dată de Cristos tuturor ucenicilor săi de a fi desăvârşiţi, după cum Tatăl ceresc este desăvârşit. Şi cum este Tatăl ceresc desăvârşit? Făcând să răsară soarele şi peste cei care i se închină lui şi peste cei care îl înjură, făcând să cadă ploaia şi peste cei recunoscători şi peste cei nerecunoscători. În mod cu totul dezinteresat, fără a aştepta ceva în schimb. Exact ca şi soarele care îşi revarsă căldura şi lumina asupra lumii, fără a primi ceva în schimb de la lume.

Iubirea voluntarului creştin nu înseamnă sentimente, ci fapte. Şi, fiindcă el nu aşteaptă nimic în schimb, din iubirea lui nu este exclus nimeni, nici măcar duşmanii (cf. Mt 5,44-48). Voluntariatul creştin nu numai că dă în viaţă sentimentul fericirii, al împlinirii, al utilităţii vieţii, ci are şi urmări care se prelungesc în veşnicie.