10. GRIJA BISERICII FAŢĂ DE CATEGORIILE SPECIALE DE CREDINCIOŞI

I. CINE SUNTEM?

Existenţa categoriilor defavorizate este arhicunoscută şi reprezintă o problemă aprig dezbătută şi mediatizată la nivelul societăţii. De cele mai multe ori problematica foarte complexă a vieţii acestor persoane nu este cunoscută în detaliu, fapt care determină o abordare superficială a situaţiei lor specifice. Acest fapt este unul dintre motivele care evidenţiază necesitatea unei cateheze cât mai atente.

În secolul nostru, în care totul se schimbă aşa de repede, este destul de greu să fie descrisă cu precizie fiinţa umană care conduce evenimentele şi care, în acelaşi timp, este modelată de ele. Acest lucru este valabil şi pentru Biserică. Cei mai în vârstă se pierd în faţa cantităţii enorme de informaţii, a răsturnării valorilor de altădată, a relativismului şi laxismului din multe sectoare ale vieţii cotidiene. Dar nu trebuie să devenim pesimişti, deoarece în faţă ni se deschid perspective noi, posibilităţi sporite de a căuta caritatea, solidaritatea şi altruismul.

1. Viaţa, dar al lui Dumnezeu

Nu vom putea înţelege niciodată modul în care trebuie să acţionăm pentru a veni în sprijinul fraţilor aflaţi în dificultate, dacă nu vom înţelege mai întâi semnificaţia vieţii, a bolii, a suferinţei. Suntem oameni creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. A fi om înseamnă a fi cu alţii şi pentru alţii, în acest univers din care suntem o mică parte. Însă noi suntem mai mari decât universul întreg deoarece suntem fiinţe inteligente şi libere, suntem singurele creaturi care, în ciuda limitelor şi mizeriei noastre, avem aspiraţii nelimitate. Dar acestea nu pot fi împlinite aici pe pământ, ci în Dumnezeu. Iată punctul terminal, ţinta finală, patria spre care se îndreaptă existenţa noastră, punctul de referinţă al activităţilor noastre.

În drumul nostru spre marea bucurie întâlnim obstacole pe care nu putem să le depăşim fără lumina şi puterea lui Cristos. Un obstacol foarte greu este suferinţa care ne urmăreşte ca o umbră. Boala este o consecinţă a fiinţei noastre limitate, devenită şi mai sensibilă din cauza păcatului originar, din cauza căruia omul a pierdut viaţa divină şi a fost rănit în însăşi natura sa. Omul este divizat în însăşi natura sa: trupul nu mai ascultă şi nu mai slujeşte, iar persoana pierde din luciditate. Drama continuă prin separarea de ceilalţi, prin experienţa amară a izolării, a impresiei de a fi inutil, a tristeţii şi a disperării. Boala trupului însă poate să paralizeze şi spiritul, ceea ce este şi mai grav. Dacă nu avem credinţă sau dacă credinţa este slabă, va fi foarte greu să purtăm crucea suferinţei. Cine are credinţă întoarce totul în folosul său, chiar şi crucea, şi suferinţa. Cu ajutorul harului va trece peste orice obstacol, se va purifica şi se va maturiza mai mult, va continua călătoria spre paradis, unde nu va mai fi nici moarte, nici lacrimi, nici durere (cf. Ap 21,4).

În viaţa publică Isus a străbătut numeroase oraşe şi sate, vindecând orice boală şi neputinţă (cf. Mt 9,35). Biserica este sacramentul universal al lui Cristos, trupul său mistic, şi, într-un anumit sens, este prelungirea lui Cristos şi a misiunii sale. De aceea trebuie să aibă aceleaşi predilecţii, trebuie să îndeplinească aceleaşi gesturi milostive. Ea recunoaşte în cei suferinzi şi săraci imaginea lui Cristos sărac şi suferind şi îi îngrijeşte cu o iubire deosebită, fiind conştientă că o face lui Cristos în persoană. Ea îi susţine în încercare prin acţiunea liturgică, cu ajutorul prestat de credincioşii săi prin asistenţa caritabilă, cu învăţătura sa despre valoarea suferinţei, cu invitaţia de a se uni în mod spontan la patima şi moartea lui Cristos.

2. Pastoraţia în Dieceza de Iaşi

Apostolatul categoriilor defavorizate este una dintre componentele cele mai importante ale parohiei, care este în primul rând comunitate de iubire. Mai întâi, trebuie să avem o atitudine creştină faţă de cei care suferă, să realizăm o întâlnire reală şi completă cu suferinţa altuia. De obicei ne este teamă, nu avem suficient curaj, nu suntem pregătiţi să ne apropiem de unul care suferă. Suntem prea obişnuiţi să vedem durerea în mod abstract. Aceste persoane caută întâi de toate iubirea, nu lucrurile noastre: capacitatea de a accepta, de a asculta, de a intra în sufletul celui care suferă.

Diferenţa mare dintre doctrină şi practică este o demonstraţie concretă a necesităţii urgente de catehizare, care să-i conducă pe credincioşi la redescoperirea iubirii fraterne. Pentru a fi eficace, cateheza trebuie făcută pe două fronturi: cu toată comunitatea locală şi cu persoanele în cauză.

O ocazie propice pentru cateheza comunitară s-a dovedit a fi oferită de lecturile evanghelice duminicale care reproduc minunile săvârşite de Cristos asupra celor care alergau la el cu credinţă, de reuniunile de rugăciune care sensibilizează faţă de problemele fraţilor. De o cateheză specială au nevoie şi cei care se află în contact direct cu cei bolnavi, cu persoanele în vârstă, cu cei dependenţi, cu cei aflaţi în închisoare sau în unităţile militare: medici, infirmieri, capelani, voluntari.

Medicii şi personalul medical reuniţi în Asociaţia Medicilor Catolici se bucură de atenţie spirituală din partea Bisericii prin conferinţe lunare, pelerinaje şi exerciţii spirituale ţinute de asistentul lor spiritual, părintele Claudiu Dumea. Personalul care lucrează în asociaţia Caritas se bucură şi el de posibilitatea unor conferinţe, pelerinaje, exerciţii spirituale, schimburi de experienţe datorită grijii directorului diecezan, părintele Egidiu Condac. La fel, organizaţia caritativă "Sfântul Vincenţiu de Paul" are în vedere formarea voluntarilor care lucrează pentru alinarea suferinţei. Dar numărul persoanelor din cadrul acestor organizaţii este relativ mic şi acestea pot fi întâlnite doar în principalele oraşe ale diecezei: Iaşi, Bacău, Roman, Piatra Neamţ, Oneşti şi Târgu Ocna. Rămân în schimb majoritatea comunităţilor noastre a căror voluntari pot beneficia de o astfel de asistenţă spirituală doar în măsura în care părintele paroh sau părinţii vicari sunt mai mult sau mai puţin sensibili faţă de aceste categorii speciale de persoane.

În dieceza noastră bolnavii au fost întotdeauna în centrul atenţiei, asistenţa acordată lor neputând fi oprită nici măcar de restricţiile autorităţilor comuniste. Chiar dacă a fost dificilă organizarea celebrărilor comunitare, cele desfăşurate la domiciliul bolnavului se bucurau de multă atenţie şi erau pregătite cu grijă. De cele mai multe ori, la aceste celebrări luau parte mai mulţi membri ai familiei, iar bolnavul însuşi participa în mod activ. O dată cu redescoperirea libertăţii religioase după 1989, celebrările comunitare din biserici sau spitale, cele organizate cu ocazia diferitelor pelerinaje au reprezentat tot atâtea posibilităţi de rugăciune, de a arăta cum cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre suferinţă şi cum liturgia o inserează în mod vital în dinamismul mântuirii noastre.

Biserica, primind cu mare atenţie porunca lui Cristos cu privire la grija faţă de cei bolnavi, a continuat să fie fidelă acestui mandat. Încă de la început ea s-a rugat mereu pentru cei bolnavi, are multiple binecuvântări, diferite ordine călugăreşti ce au drept scop a se îngriji de cei bolnavi. În dieceză îşi desfăşoară activitatea numeroase surori care deseori sunt numite de către bolnavi ca fiind "îngeri". Asemenea bolnavi favorizaţi întâlnim în Adjudeni, Butea, Răducăneni etc. Spitalul de la Barticeşti reuşeşte să aline suferinţele multor oameni, iar în centrele Caritas din Iaşi, Bacău, Roman şi Tg. Ocna asistenţa pastorală a preoţilor şi laicilor faţă de cei aflaţi în dificultate este demnă de toată lauda.

De zece ani se celebrează Ziua Bolnavului tocmai pentru a-i putea aduna pe bolnavi la biserică şi a le vorbi despre importanţa suferinţei. În spitale, de la grija preotului de a se strecura neobservat înainte de 1990, s-a ajuns ca preotul să aibă o capelă în care să poată celebra săptămânal sfânta Liturghie.

Acelaşi lucru se poate constata şi în unităţile militare sau în penitenciare. De la interdicţia de a intra în biserică, militar fiind, şi educaţia ateistă care se făcea în perioada satisfacerii stagiului militar, astăzi 80% dintre comandanţii de unitate şi 81% dintre militari consideră necesară prezenţa preotului în armată.

Penitenciarele care erau mai mult locuri de ispăşire a pedepsei, după 1990 au devenit locuri de reeducare, acolo unde asistenţii spirituali îşi fac datoria şi colaborează cu cadrele din "sectorul reeducare" al penitenciarului, ajutaţi fiind şi de tineri voluntari sau persoane consacrate care pot organiza diferite activităţi caritative, culturale şi recreative.

În privinţa dependenţilor, după 1990 au apărut drogurile care fac ravagii în special în rândurile tinerilor. Practica studenţilor de la Facultatea de Teologie - Asistenţă Socială şi experienţele seminariştilor din anul pastoral care lucrează cu dependenţii, cu siguranţă vor fi un câştig pentru pastoraţia acestor categorii de persoane. De asemenea, diferitele cursuri organizate la casa preoţilor verbiţi de la Traian, materialele informative puse la dispoziţie de Asociaţia Medicilor Catolici din Iaşi, traducerile părintelui Ioan Sociu susţinute de predicile tematice şi catehezele preoţilor din pastoraţie îi vor ajuta cu siguranţă pe cei care şi-au pierdut libertatea şi au nevoie de sprijin pentru a o redobândi.